Obişnuinţa de apartament: O alarmă de maşină în toiul nopţii. Deschizi ochii brusc, taman în mijlocul visului, arunci o privire dementă ceasului de ora trei dimineaţa şi aştepţi. Treptat, o dată cu lătrăturile haitei din parc, parchetul vecinului de deasupra şi înjurăturile neadaptatului de vis-ŕ-vis, bătăile inimii se reglează, respiraţia revine la normal şi, în mijlocul simfoniei de bloc, te regăseşti acelaşi, în mediul cunoscut, lăsîndu-te, pentru tot restul întunericului, pradă, cît mai poţi, lui Morfeu. La facultate: Ca o lege nescrisă a sălilor de examene, după ce te instalezi confortabil în banca favorabilă şi aştepţi cuminte profesorul, cineva îşi iţeşte capul pe uşa întredeschisă şi spune un număr. Automat, sinapsele se pun în funcţiune, asociezi numărul cu o altă sală decît cea în care te afli şi cu zăpăceala generală din jurul tău, cu imaginea colegilor care se bulucesc frenetic înspre ieşire, călcîndu-se în picioare, zbierînd "ţine-mi şi mie un loc", şi, numai după ce sala e complet golită, ai curajul să te ridici, să ieşi cu timiditate pe coridor, să te îndrepţi cu paşi tiptili spre noua sală.
Despre agresivitatea stradală se poate vorbi la nesfîrşit. Cu aceeaşi revoltă sau consternare, cu "hai să-ţi zic una bună", sau "să vezi ce mi s-a întîmplat" se încing însă discuţiile şi despre vecinul Pandele, despre colegi sau despre profa de literatură despre şefi şi subalterni. Peste tot, de la răutatea instinctivă a omuleţului pricăjit, obosit de necazuri şi nevoi, care te împinge grosolan pe treptele autobuzului, pînă la meschinăriile voite, urmărite şi premeditate ale locului de muncă, domneşte, ameninţător, o cenuşie nuanţă a Bucureştilor de azi. Am căutat să descopăr această "agresivitate de interior", opusă parţial şi doar semantic celei stradale, mai întîi între vecinii unui bloc, apoi printre studenţii unui examen. Am căutat o parte a umanu
