Literatura se scrie cu stereotipii de toate felurile. Iacătă una: "Mitea vorbea cu o blajină familiaritate, deşi oarecum impacientat, ca un om însufleţit de cele mai bune intenţii şi care nu doreşte altceva decît să mărturisească cinstit adevărul". După ce am citit frazele acestea (şi altele asemenea din romanul fraţilor Karamazov) mi-am notat, pentru folosinţă personală, următorul ucaz de urmat: * toate interpretările sînt bune dar nici una nu este suficientă, prin urmare nici o interpretare nu este bună. * toate metodele de interpretare sînt o modalitate de restrîngere a polisemiei textului, o reducţie, un mai puţin, prin urmare nici o metodă nu este bună. * singura metodă valabilă este aceea a dezagregării metodei, a abolirii acesteia prin intersectarea citatelor, prin simfonia lor, prin vacarm, prin alteritate şi identitate parţială. * singurul fapt care se poate spune cert despre un text este faptul însuşi al existenţei lui. * un text spune mai mult despre sine decît tot ceea ce am putea noi spune despre el; de aceea singura interpretare posibilă este abolirea interpretării. * poezia prin poezie. Proza prin proză. Citatul, fragmentarea, decupajul sînt interpretări fără interpretare, sau o interpretare generoasă care lasă textele să se autointerpreteze. Bacovia prin Alecsandri (depărtare maximă); Bacovia prin Bacovia, Bacovia prin Trakl, Bacovia prin Cioran (identităţi parţiale). Sau invers: Alecsandri, Trakl şi Cioran prin Bacovia. La fel în proză: Kafka prin Maupassant, Kafka prin Bruno Schulz, Kafka prin Eugen Ionescu. * textele se pot autointerpreta dacă le punem în dialog pentru că ele ştiu mai multe despre ele însele decît ştim noi. Ele pot să nu intre în dialog dar şi acesta este tot un dialog. * singurul lucru pe care-l ştim despre un text literar este faptul că nu-l ştim pînă la capăt, deci nu ştim nimic. Ca în teologia negativă a lui Cusanus,