Ba nu protestez deloc pentru că, pur şi simplu, n-are sens. Nu pentru că n-am de ce, nu pentru că nu are cine să mă audă, ci pentru că protestele mele s-ar lovi, dacă nu direct de indiferenţă, măcar de lipsă de reacţie. Şi lipsa de reacţie nu înseamnă întotdeauna indiferenţă, înseamnă şi neputinţă de a re-acţiona la un protest. Dar faptul că nu protestez nu înseamnă că nu exist. Adevărul e că mint: protestez şi eu, dar nu public. Protestez în faţa soţului care mă ceartă că dau prea mulţi bani pe cărţi (pe care el nu le citeşte). Protestez în faţa copilului meu de 6 ani atunci cînd vorbeşte porcării (preluate cu maximă încîntare de la grădiniţă). Protestez în faţa lui nea Horia care mă tot bate la cap: "Scrie, ma chère, povestiri, lasă Dilema, lasă Axioma, lasă România literară, scrie povestiri din viaţă". Protestez în faţa lui Dodona care mă ceartă constant că sînt prea empatică faţă de tot şi toate cîte sînt, "prea personalizezi tu totul, prea eşti maica Tereza a tuturor răniţilor" etc. Protestez în faţa cîinelui meu care e obraznic pîn' la loc comanda (de care i se rupe, cum se spune) şi care, printr-un scurt lătrat, are întotdeauna ultimul cuvînt. Ba-i mai dau şi cîte o palmă, de o ineficienţă zguduitoare. Cam aşa îmi rezolv eu protestele. Am protestat o dată la Dilema, faţă de două fraze ale unui cititor publicat, căruia i s-a răspuns. Am protestat degeaba (drept e, protestul meu era cam lung, dar nu mai lung ca cel al împricinatului). Nema reacţie. Am protestat la România literară faţă de ţăcăneala care s-a născut din Omul recent. Mi-au publicat bucăţica de scrisoare care nu conţinea protestul, cea cuminte. Şi am mai protestat eu de cîteva (puţine) ori şi ineficienţa protestelor m-a învăţat cîteva lucruri foarte valabile. Cînd ţi se face să protestezi trebuie să îndeplineşti cîteva reguli: să nu o faci prea vehement (chit că nu jigneşti pe nimeni), adică