Romanul are o vorba: daca vrei sa cunosti fata adevarata a unui om, asteapta sa-l vezi cocotat intr-un post de conducere. Viata romanului e atat de-mputita incat trebuie musai sa-si scoata parleala cand prinde un cheag de putere. Nici nu ajunge bine in capul obstii si impute tot satul. Ba se mai si umfla-n gusa, de parca soarta i-ar fi impodobit, dintr-odata, fataul cu solzi de aur. "S-a urcat scroafa-n copac", zice atunci romanul, privind la podul de cucuvele. Nicaieri nu verifici mai bine vorba asta ca in armata. Acolo afli atat de multe despre semenii tai incat nimic, apoi, nu te mai poate soca. Creaturi care in civilie nu valoreaza o foaie degerata traiesc, aici, orgasmele vietii lor: unde vor mai putea dispune de semeni cu atata usurinta, unde vor mai fi lingusiti, linsi in cur, pieptanati si periati ca in vremea in care lumea se impartea, simplu, intre bibani si veterani? Sigur, o propaganda oculta arunca perdele colorate de fum peste zidurile cazarmelor: cand transpira cate-o mizerie, e ambalata iute in acea mitologie a virilitatii, conform careia armata e un joc esoteric aspru, o scoala a vietii, "privatiunile vietii de soldat" fiind, chipurile, o chintesenta a barbatiei. In realitate, orice joc al puterii nu-i poate excita decat pe marii castrati ai vietii. Auzisem si eu tot felul de picanterii despre viata cazona, dar abia in cazarma mi-am dat seama ca sunt doar motul din varful gunoiului: dupa doua saptamani eram gata sa-mi asum riscurile dezertarii. N-am suportat niciodata rolul de cifra, iar soldatul in termen e cea mai nemernica dintre toate. Ce imnuri si flamuri, ce patrie si popor, ce sfant juramant si "dulce ca mierea e glontul patriei"? Auzeam doar imbarbatatorul indemn: "ba, scoate-ti civilia din cap, biban imputit!", sau "nici sa te pisi n-ai voie fara sa-ti dau eu ordin!". Am strans din pumni si n-am sarit gardul: m-a salvat un joc al mintii, inv