"Nu trebuie să fii evreu pentru a fi traumatizat, dar chestia asta ajută" - a spus Woody Allen. E bine c-a spus-o (habar n-am unde, eu am găsit-o într-o revistă), era şi mai bine dacă filmul cu care a deschis cea de-a 55-a ediţie a Festivalului de la Cannes ar fi fost la fel de amuzant! Doar că Hollywood Ending a fost precum festivalul: otova, cu cîteva glume (filme) bune răsărite ici-colo. De unde concluzia ("ending"-ul): nu trebuie să fii la Cannes pentru a fi plictisit de Cannes, dar chestia asta ajută...
De la pianistă la pianist Anul trecut, Pianista lui Haneke (cu Isabelle Huppert şi Annie Girardot) a fost şocul ediţiei a 54-a. Anul acesta, (trebuia să fie) Irréversible de Gaspar Noé: "Monica Bellucci, Scandal à Cannes" titra ademenitor lunarul Studio, cu fotografia frumoasei pe copertă; plus moara imposibil de oprit a "word of mouth"-ului, care făcea din filmul francez proiecţia cea mai aşteptată a festivalului... Programat spre finalul festivalului, filmul-în-care-Monica-este-violată-în-timp-real-preţ-de-9-minute a avut parte de 3 secunde de huiduieli - atît; după care s-a aşternut tăcerea. Or, tăcerea - la Cannes - este mai cumplită decît scandalul, pentru că este definitivă. Între sublim şi ridicol, Irréversible îşi găseşte cu greu locul. Începutul - genericul scris cu E-urile, R-urile şi B-urile "pe invers" - a fost dătător de speranţe; continuarea - o cameră digitală îmbrîncită, bezmetic, în toate părţile, "reflectînd haosul mental" etc., etc. - a fost descurajantă; iar finalul - aceeaşi cameră urcînd, în înalt, pentru a surprinde splendoarea şi tihna lumii - n-a mai contat... Din păcate. Căci Irréversible n-a fost, totuşi, catastrofa titrată, cu satisfacţie abia ascunsă, în ziarele de-a doua zi; a fost - doar - filmul prea ambiţios, prea nerăbdător, prea "la cald" al unui tînăr cineast ambiţios, nerăbdător şi fierbinte... Noé este la al doile
