Nu este nevoie sa fie cineva foarte exigent pentru a constata ca, in materie de date precise privind istoria politica si culturala a Romaniei, Alexandra Laignel-Lavastine are o tendinta constanta de a le modifica dupa cum ii vine mai bine pentru nevoile demonstratiei.
In timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, la Bucuresti a avut loc un pogrom, in cursul caruia - scrie Alexandra Laignel-Lavastine - "sute de evrei fura masacrati" (p. 47, subl. mea), desi cercetatorul Radu Ioanid retine drept plauzibila cifra de 120 (Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, 1997, p. 76). In alta parte, Radu Ioanid este totusi citat, iar de aceasta data cu cifra exacta, dar acolo nu mai era nevoie de ingrosarea demonstrativa a tuselor.
Denumirea sinistrelor "echipe ale mortii" legionare este tradusa in franceza prin formula de rezonanta sud-americana "escadrons de la mort", in mod cert familiara cititorului contemporan din relatarile despre escadroanele mortii din Brazilia si Argentina. Constituirea lor este plasata de Alexandra Laignel-Lavastine in anul 1933 ("le Capitaine met sur pied, dčs 1933, ses fameux Ťescadrons de la mortť" - p. 116), desi toti istoricii fenomenului legionar si ai epocii plaseaza infiintarea "echipelor mortii" in aprilie 1936, cu ocazia Congresului studentesc de la Targu-Mures (Francisco Veiga, Istoria Garzii de Fier, 1919-1941, Humanitas, 1995, p. 233, Z. Ornea, Anii treizeci, pp. 304-305).
Nesatisfacuta, s-ar zice, cu numai trei ani de vechime in plus a "echipelor mortii" obtinuta prin aceasta mutare a bornelor, Alexandra Laignel-Lavastine le transfera si mai departe in timp, atribuindu-le un fel de prezenta constanta si masiva aproape de-a lungul intregii perioade a istoriei interbelice romanesti: "Parmi les nombreuses victimes de ces équipées macabres, on peut ainsi menntioner, entre autres, lassasinat précurseur,
