Andreea DECIU

Nostalgiile identitatii

Editura Dacia,

Colectia „Discobolul“,

Cluj-Napoca, 2001, 152 p., f.p.

Sub titlul de tandra speculatie introductiva, se poate afirma ca pentru Andreea Deciu nostalgia reprezinta, cu sintagma lui Charles Mauron, o „metafora obsedanta“. Povestea caselor, volum aparut in 1999 la Editura Simetria, ingrijit si postfatat de tinara eseista, exploreaza acest obiect al nostalgiei care este spectrul „Bucurestiului de odinioara“. Compusa din amintirile unor fosti proprietari de imobile, cartea este rascolitoare prin felul cum revela, cu o tensiune romanesca intricata, ambivalenta nostalgiei-pharmakon: vocile oamenilor care vorbesc despre case pierdute si biografii bruscate de istorie oscileaza intre otrava unui paseism imbolnavitor si leacul intrezarit in actul rememorarii si al istorisirii. In postfata, Andreea Deciu motiveaza montajul textelor din Povestea caselor prin dorinta de a propune „mai degraba o geografie intima a lui odinioara“, intentia editoriala fiind ca, prin puterile tamaduitoare ale povestii, sa se poata configura, finalmente cathartic, un acasa care, desi pierdut iremediabil in plan concret, continua sa supravietuiasca totusi in imaginarul colectiv. „Bucurestiul de odinioara“, scria ea, poate juca astazi rolul unei importante si dezirabile „iluzii formatoare“, datatoare de puteri si de sperante.

Doi ani mai tirziu, Andreea Deciu reia, intr-un eseu alert, „metafora obsedanta“ a nostalgiei si apelul increzator la poveste. Nostalgiile identitatii postuleaza utilitatea unui model fictional pentru intelegerea vietii fiecaruia dintre noi – „o poveste neincheiata“ (Paul Ricœur) – si incearca sa sondeze „legatura intre privirea aruncata sistematic indarat, catre un trecut-sirena care-ti zadarniceste drumul inainte, si modul in care se concepe propria-ti identitate“. Pentru ca „nostalgia