N-am lipsit decît două săptămîni din acest colţ de pagină şi s-a iscat ditamai conflictul între Telefob şi cititorii revistei noastre. Nu-şi poate face omul liniştit concediul, fără ca unii sau alţii să nu se trezească dîndu-şi cu părerea, polemizînd steril. Ba că televiziunea e o tîmpenie, după cum s-a exprimat academic Telefob în intervenţia lui extremistă şi fără nuanţe, ba că nu putem trăi fără micul ecran, care ţine loc de de toate, după credinţa cititorului care s-a înscris într-o replică pripită şi nervoasă.

Eu, Telefil, viu şi le zic amîndurora: e la fel de adevărat şi că televiziunea este o modă superficială, şi că nu ne mai putem imagina viaţa fără ea. Asta e situaţia. Am argumente cîte vreţi în sprijinul fiecăreia dintre aceste poziţii. Un car de argumente. Şi, atunci, nu e mai rezonabil să recunoaştem că televiziunea ne-a intrat în case, cu patru decenii în urmă, ca una din minunile lumii, aducîndu-ne la pat filme, dezbateri, teatru, muzică, sport, ştiri, desigur, şi încă de pe toate meridianele, şi totodată să nu ne lăsăm robiţi de un mijloc de informare ca oricare altul (credeţi că radioul, după primul război mondial, i-a pus mai puţin la încercare pe oameni decît televiziunea după cel de al doilea?). Şi mai este ceva. Îndefinitiv, putem alege, nu?

Iată un lucru care nu le trece prin cap bolnavilor de telefobie. Nici un alt mijloc de informare nu permite o plajă mai largă de opţiuni. Avem peste treizeci de programe, din care jumătate non-stop, la care ne putem uita după pofta inimii. Fiecare se uită la ce vrea. Butonatul a devenit, de altfel, o meserie. Bernard Pivot, pe care, în absenţa televiziunii, nu l-am fi "întîlnit" niciodată, făcea un elogiu acestei continui alergări pe claviatura telecomandei. Ce bucurie, bucuria de a alege! După 1989, am avut, în fine, parte, în toate domeniile de ea.

Un contraargument ar fi, admit,