Degeaba pozează pedeseriştii în partid monolitic, degeaba se ţin graţios de mâini şi valsează tandru în diverse ocazii publice. Fisurile în interiorul clicii conducătoare a României sunt tot mai greu de astupat. Zi de zi, în plan local, reprezentanţii diverselor grupuri de interese nu ezită să se spurce ca la uşa cortului. într-adevăr, la lăcomia şi iresponsabilitatea lor, România e prea mică şi prea săracă. Ar fi nevoie de petrolul Siberiei, de diamantele Africii de Sud şi de tehnologia Americii pentru a ostoi setea de parvenire a acestor lăcuste cu carnet de partid.

Mai spre vârful piramidei, frecuşurile între diverşi shoguni riscă să conducă, în orice moment, la rupturi dramatice. Fiecare dintre parlamentarii aflaţi acum pe post e pândit de patru-cinci candidaţi cu buzunarele groase şi ambiţii pe măsură. Siguri, de-acum, că nu li se poate întâmpla nimic (după modelul Ion Iliescu, despre ale cărui crime şi atrocităţi nu mai vorbeşte nimeni), ei îşi pregătesc mişcările următoare. După ce-a luat cu japca tot ce poate fi luat (de la pământuri şi fabrici, la funcţii şi onoruri), ţoapei nu-i lipseşte decât scaunul de senator sau deputat.

N-am nici un motiv să plâng de mila P.S.D.-ului, pentru că, până la urmă, conjuraţia mediocrităţilor va şti să triumfe. Plâng, însă, de mila a ceea ce-ar trebui să fie opoziţia. După un an şi jumătate de sângeros atac al ex-comuniştilor la fibra naţională, încă nu s-a ridicat, din praful nimicniciei şi al infinitelor tranzacţionări, nici un nume şi nici o direcţie credibilă. Aceiaşi revenanţi gângavi, aceleaşi voci trecute prin vată, aceiaşi gropari ai ideii de democraţie în România au tresăriri de ambiţ şi se visează din nou călare pe caii mari.

Fireşte, nu-i mai aude nimeni. Partide care au omorât chiar ceea ce nu poate fi omorât - speranţa - continuă să fie măcinate de bolile vedetismului, aroganţei, ciocoi