În peisajul editorial românesc biografia este o prezenţă destul de timidă; dacă în librăriile din alte părţi uimeşte numărul mare al apariţiilor de acest gen, la noi te poate surprinde faptul că lipsesc aproape cu desăvîrşire. Nu intenţionez să intru aici în detalii în legătură cu cauzele acestui fenomen, care, în paranteză fie spus, ar necesita un studiu amănunţit, ci vreau doar să mărturisesc că am fost plăcut surprinsă cînd am descoperit, cu cîtăva vreme în urmă, pe tarabele din preajma Universităţii, o biografie a lui Petru Dumitriu semnată de Pavel Ţugui. Mi-am zis atunci că Tinereţea lui Petru Dumitriu trebuie să fie o carte incitantă, cu atît mai mult cu cît autorul Cronicii de familie reprezintă el însuşi un personaj interesant, al cărui destin, multă vreme de acum încolo, nu va înceta să intrige şi să surprindă. În plus - m-am gîndit - pentru cercetătorii fenomenelor de degenerescenţă din literatura română de după 1944, o asemenea scriere ar putea constitui un instrument de lucru util. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit că biografia în cauză, departe de a fi o scriere captivantă, se aseamănă mai de grabă - în special la capitolul stilul redactării - cu manualul unic de istorie de pe vremea copilăriei mele. Nu numai că regăsim aici rezonanţe ale limbajului de lemn, dar şi în privinţa interpretării faptelor ne surprind neplăcut, din loc în loc, reminiscenţe ale "determinismului social şi ideologic vulgar", de care autorul mărturiseşte că a încercat să se ferească (nu întotdeauna cu succes, după cîte ne putem da seama). Pericolul cel mai mare care, în bună măsură compromite demersul lui Pavel Ţugui, este un fel de tezism pe dos, discursul său, punctat pe alocuri de accente rechizitoriale, devenind din această pricină neconvingător. Deşi un asemenea tezism à rebours, teoretic îi repugnă, practic, autorul nu are nici destul tact, nici destulă subt