Religiile lumii predică şi promovează smerenia ca formă de recunoaştere a unei puteri şi a unei inteligenţe superiaore, încercând să cenzureze mândria umană. Prima pervertire a acestui feeling se produce când autoritatea divină este înlocuită cu una terestră, de obicei de sorginte politică. Paradoxal, argumentul pentru această metamorfoză e extras - vădit eronat - chiar din Biblie prin celebrul citat "Daţi Cezarului ce este al Cezarului..." (partea a doua a versetului nu se pomeneşte decât în biserică!). Misticii înlocuiesc Cezarul cu Destinul, de parcă ar exista o axiomă de echivalare a predestinării cu supunerea şi complicitatea la rău. Obedienţa care rezultă în urma acestei alterări spirituale are conotaţia chinului, a supunerii dincolo de axiologic. La limită, este vorba de umilirea paroxistică, din dorinţa de integrare (gregarism) sau ascensiune socială. Pentru muritorii de rând, la care nu a sosit încă vremea moralităţii sau a eroismului, lucrurile par scuzabile până la un anumit nivel.

A doua pervertire se produce însă când obedienţa nu mai este o necesitate dictată de un interes sau instinct de conservare, ci devine un mod de viaţă consimţit, agreat, chiar adorat.

Cu mult timp în urmă compuneam un discurs "dedicat luptei pentru pace", în cadrul mascaradei ordonate de sus (în timp ce România făcea un profitabil export de arme). Nu mă puteam eschiva fiindcă tocmai refuzasem să compun o telegramă de felicitare pentru tovrăşu' şi eram în pragul disidenţei. Colegul meu, om mai în vârstă, citind "compunerea" îmi reproşează lipsa totală a referirilor la dictator. Mă surprinde fiindcă de obicei îl ponegream împreună la cele mai înalte cote. Nu poate concepe, "...totuşi, orice ar fi, aşa se obişnuieşte. Nu va merge...". A mers. Parte din discurs a fost televizată. Vorbele lui Patapievici spuse odată la Chestiunea Zilei, par adevărate: "Ei... ne dăd