Prea adesea în faţa unui jurnal literar sîntem înclinaţi a ne pune întrebarea în ce măsură acesta aparţine... literaturii. O comoditate (stricturare!) a gîndirii ne împinge la o suspiciune aidoma celei ce limitează activitatea unui autor la un singur gen, gata a sfida evidenţele tot mai plurimorfe ale literelor actuale, cu toate că jurnalul are o vechime (literară!) respectabilă. I se dibuie originile în literaturile franceză şi engleză ale veacului al XV-lea, iar după unii exegeţi mai iscoditori chiar în antichitatea ce-a produs operele unor Seneca, Marc Aureliu, Epictet. Să luăm lucrurile aşa cum sînt. Jurnalul reprezintă o excelentă rampă de lansare pentru mărturiile autorului său nu doar asupra sa însuşi, ci şi asupra lumii înconjurătoare, la o intersecţie a lirismului cu epicul, îndrituind opinia numai aparent temerară a unui Eugène Ionesco, care îl consideră un "arhigen", un embrion adică, din care derivă toate celelalte forme literare. În maniera-i speculativă cu bătaie poetică, Roland Barthes înfăţişează "literalitatea" jurnalului (id est caracterul său de "operă de artă"), în următoarele patru atribute: poetic, cel care oglindeşte stilul (ideolectul) autorului, istoric, cel care livrează informaţia istorică sub aspectul anecdotei, utopic, cel care face din autor obiectul dorinţei, amoros, cel care produce fraze frumoase... Dar acelaşi R. Barthes nu ezită a decreta "prostia egotistă" a autorilor de jurnal. Citînd această bosumflată reacţie a foarte mobilului eseist, Livius Ciocârlie îi dă o ripostă de bun simţ (adorm şi spiritele eminente!): "E o... prostie Amiel, Tolstoi, Jules Renard, Kafka, Thomas Mann, Virginia Woolf, Anaïs Nin, Sylvia Plath, Michel Leiris, Radu Petrescu, Mihail Sebas-tian. Sînt numai cîteva nume şi fac, împreună, cam mult. Prostia egotistă n-o contest, numai că ea îl condiţionează pe orice scriitor, nu numai pe autorul de jurnal. Ba