Timp de patruzeci şi cinci de ani România a fost o ţară în care, asemenea tuturor ţărilor foste socialiste, s-a aşternut tăcerea. O tăcere aproape absolută, întreruptă numai de scurte clipe de relativă libertate, când au putut fi auzite câteva voci exprimând în public gânduri proprii, discordante faţă de linia trasată şi aprobată de partidul comunist. Nici un domeniu n-a scăpat vigilenţei ideologice a discipolilor bolşevicilor care au instituit o dogmă de la care nu se admiteau abateri semnificative; doar partidul avea dreptul să modifice elemente ale dogmei în funcţie de interesele sale conjuncturale: aşa s-a trecut de la teoria originii slave a românilor din epoca stalinistă la naţional-comunismul tracizant promovat de Nicolae Ceauşescu. Partidul tolera voci izolate: ori de câte ori însă exista pericolul ca o asemenea voce să fie auzită public, ori de câte ori exista pericolul ca o asemenea voce să pătrundă în opinia publică, factorul politic intervenea decisiv şi frângea orice încercare de formulare a unei cugetări contravenind liniei oficiale. În anii stalinismului manifestările de independenţă erau pedepsite cu închisoarea; după aceia, prin mijloace mai rafinate, dar implacabile, a fost înlăturată posibilitatea răspândirii unor idei contrare dogmei. Asta nu înseamnă că n-au existat cazuri remarcabile când, cu riscuri şi consecinţe personale grave, au fost clamate public adevăruri supărătoare pentru oficialităţile comuniste. Dar, acestea erau atitudini individuale, acte de curaj, cazuri izolate: ele nu puteau pune în pericol sistemul.

Până în decembrie 1989 discuţiile se purtau pe ascuns, numai cu prieteni siguri (din nefericire, cum s-a dovedit, de multe ori erau doar aparent siguri). Forţa coercitivă a sistemului descuraja orice manifestare independentă. Tăcerea era explicabilă şi, până la un punct, justificată. Dar, după decembrie 1989 situaţia s-a