Dacă "nici un mare scriitor nu a murit la bloc", cum se poate împăca poetul cu civilizaţia urbană (şi materialele care "prevestesc ruina")? Acesta pare a fi punctul din care porneşte interogaţia poetică a lui Emil Nicolae. Ruina pe care o provoacă betonul şi cimentul ne îndepărtează de visul grădinii interzise, iar cetatea îşi pierde sufletul: "harşt/ se aude la marginea cimitirului de sus/ harşt/ se aude la marginea cimitirului de jos/ şi oraşul se împarte între ele ca-n jocul de-a ţările".

Nici transcendenţa nu iartă, îngerul (numit şi "Marele Travestit", cel care "te hrăneşte cu lucruri secundare"), pîndeşte "cu gheare ascuţite" "să nu strîngi mîna vreunui necunoscut în întuneric/ să nu scrii prescurtat numele Domnului/ să nu te adăposteşti în umbra copacilor izolaţi/ să nu intri în morile învîrtite de cai/ să nu bei apă în nopţile de miercuri şi sîmbătă/ să nu fie cu soţ cei care primesc darurile tale, ş.a.m.d.". Poruncile sînt altele, căci ceea ce a rămas este lumea îngerului, celelalte întrupări ale divinului s-au retras: "introduci moneda aceea în telefonul public automat/ cu speranţa că vei auzi adevărul din gura eroului principal/ dar apelul tău sună în gol".

Legătura cu o supramundanul se păstrează totuşi în fragmente mitice izolate de restul poemului prin ghilimele: "marele stăpîn al viselor stătea în dreptul ei şoglinziiţ cu spatele lipit de suprafaţa ei/ cu capul mult dat pe spate şi afundat în oglindă/ cînd a venit stăpînul amurgului şi a plonjat/ în pieptul stăpînului viselor/ dispărînd cu totul în adîncul acestuia", "aurora este capul calului de jar/ soarele este ochiul lui/ vîntul îi este sufletul...".

Oraşul, prins între "oarbe oglinzi de asfalt", permite încă apariţia viziunilor şi a viselor care vorbesc despre o lume perfectă: "ţi-ai dori să vezi prin fereastră o creangă luminată de muguri albaştri/ în formă de peşti/ di