Înfierată în primii ani ai dictaturii proletare ca "mic-burgheză reacţionară", dată afară de la Conservatorul unde predase timp de cîteva decenii, marginalizată, Alice Voinescu a intrat din nou în atenţia lumii culturale (pe care, de altfel, n-ar fi trebuit s-o părăsească niciodată) în deceniile 8-9 şi, definitiv, în 1997, odată cu apariţia extraordinarului document care este Jurnalul său (precedat de o altă carte minunată, Scrisori către fiul şi fiica mea - 1994).
în 2001, Editura Albatros a publicat şi o a doua colecţie de scrisori, datînd din perioada domiciliului forţat, fermecătoare, arătînd o Alice Voinescu cochetă încă, puternică, mai ales în credinţă, după anul petrecut la Ghencea şi Jilava, ajunsă într-un sat aproape inaccesibil, Costeşti, fără nici o sursă de venit şi fără să ştie cît va dura acest surghiun. E o singură voce, a lui Alice către Floşrica Rarincescuţ, uneori către Marietta (Muzicescu), Aurora (Nasta) şi alţi prieteni, cărora le trimite veşti prin intermediul devotatei Florica. Sînt şi momente de disperare, cauzate de lipsa banilor, şi zile de mulţumire, cele în care le vorbeşte unor copii despre Spartacus şi tragicii greci sau lucrează la o carte despre Sofocle. Rămasă fără pensie - problemă pe care o aminteşte mereu în epistolele sale -, Alice Voinescu trăieşte mai bine de un an cu ajutorul unor prieteni devotaţi, care refuză, în ciuda cererilor ei repetate, să-i vîndă lucrurile din casă. Scrisorile stau astfel mărturie unei remarcabile solidarităţi între oameni care fac toţi parte dintr-o clasă socială puternic lovită, sărăcită şi discreditată de ideologia la putere, dar care găsesc totuşi resurse de a se sprijini cînd la mijloc e chiar problema supravieţuirii.
Din păcate, Scrisorile din Costeşti sînt un foarte bun exemplu de nepricepere bine intenţionată. într-o astfel de ediţie comentată, textul propriu-zis şi notele fo
