Dacă eşti bolnav şi trebuie să te internezi într-un spital fără să ai pile speciale, din momentul în care îţi schimbi hainele "de stradă" cu pijamaua devii automat o fiinţă inferioară. Indiferent de vîrstă, eşti tutuit cu familiaritate. Ţi se impune o atitudine umilă, de milog la bunăvoinţa unei ierarhii albe, sastisite din principiu de cei ca tine. La întrebări ţi se răspunde pe un ton tăios-agasat, sau ca unui cretin fără discernămînt. Pînă şi numele îţi e înlocuit cu cel al bolii sau al organului bolnav, fiindcă pentru specialiştii de a căror ştiinţă şi de ale căror îngrijiri ai nevoie vitală nu contezi decît ca o maşinărie adusă la reparat.

În salonul unde am stat o vreme, colegele mele erau Colecistul, Peritonita, Fibromul şi Litiaza. Aceasta din urmă era tînără şi frumoasă; cînd şi-a revenit din anestezie a cerut oglinda, fardurile şi parfumul. (Aş vrea să scriu cîndva un eseu despre cochetăria feminină. Pînă şi bătrînele ţărănci îşi cumpăraseră special "pentru spital" cămăşi de noapte cu danteluţe şi capoate noi, iar cînd se apropia ora de contra-vizită, toate bolnavele "se aranjau" cum puteau). Numai domnişoara Litiaza se bucura de apelativul "fată" (hai, fată, la pansat), restul eram "mamaie". Eu una mă amuzam cînd o soră cam de vîrsta mea, cu un mare buzunar căscat în care depuneam obolul, îmi spunea pregătind seringa: "să vezi, mamaie, că mînă uşoară ca a mea n-a mai întîlnit fundul matale de cînd e el". Dar Colecistul, o profesoară ardeleancă, fierbea de indignare şi îmi împărtăşea tot felul de replici pregătite pentru nesimţiţii de regăţeni, de la "nu-mi amintesc să vă fi permis să mă tutuiţi", pînă la "mamaie e mumă-ta".

Pe de altă parte, recunoşteam cu toatele că personalul era insuficient pentru puhoiul de bolnavi, că munca medicilor, asistentelor şi infirmierelor era epuizantă, dură, impeiabilă, că lucrau în condiţii mizere şi tot