- Cultural - nr. 115 / 14 Iunie, 2002 XII. MO(NU)MENTELE Jocul de cuvinte sau calamburul de mai sus, cum vreti, ii apartine lui G. Ranetti, unul dintre discipolii palizi ai lui Caragiale, colaborator al "Moftului roman" si editor, in colaborare, al revistei umoristice "Zeflemeaua". El ar fi exclamat, in 1901, la aparitia volumului intitulat Momente: "Nu Momente, maestre, «Monumente» ar fi trebuit sa-ti intitulezi admirabilul volum!". In opera autorului Scrisorii pierdute, luata ca ansamblu structural, capitolul "momentelor", forma literara impusa de el, al prozei scurte in genere, ocupa un loc important; acesta continua, sau uneori precede, problematica si tipologia din comedii uzitand, in mod frecvent, de mijloace si modalitati artistice specifice acestui gen literar: dialogul, deosebita concizie si "trepidatie" (trasatura gratie careia multi regizori - de teatru, de film - au fost ispititi sa le monteze scenic!), efectele comice de limbaj: incoerenta in exprimare, gratuitatea cuvintelor s.a…. In proza scurta Caragiale da dovada de aceeasi maiestrie in a-si caracteriza eroii prin gesturile si cuvintele lor; el renunta aproape complet la portretizari, la descrieri de interioare si de mediu, la evocarea ambiantei zilnice. Cu alte cuvinte scriitorul, obisnuit sa-si vada personajele la rampa, in carne si oase cum s-ar zice, "isi priveaza", de aceasta data, cititorii de posibilitatea de a lua contact cu ele si pe cale vizuala, lasandu-le-o doar pe aceea de a le auzi… Nu e vorba insa, la urma urmelor, de o insuficienta artistica, cum s-ar putea parea, de o inraurire, ori de-un soi de inertie a scriitorului, care se dovedise, de la inceputul carierei sale scriitoricesti, dramaturg prin definitie. Caragiale este, declarat, artistul senzatiei nemijlocite, scriitorul care "vrea s-auza" - cum spunea - "pocnetul paharului spart in capul lui Paul". Si care realizeaza asta