Vasile GOGEA

oftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu

Cu o postfata de Mircea Muthu,

Editura Grinta,

Cluj-Napoca, 2002

Chiar inainte de a aborda in citeva rinduri cartea publicata de Vasile Gogea, ca sa nu-l insel pe cititor, nu pot sa ma abtin sa semnalez din nou in ce masura sint un admirator neconditionat al lui Ion Luca Caragiale. Rar am intilnit in lecturile mele un autor care sa stie sa demonteze moravurile concetatenilor sai cu atita precizie, luciditate rece si umor de temut, ca sa reliefeze trasaturile dominante ale unei culturi nationale. Pentru mine, opera multipla a lui Caragiale, teatrul si nuvelele, momentele si schitele au ceva care tine in acelasi timp de Laurence Sterne, de Swift, de Marivaux si de Beaumarchais, si, bineinteles, de altceva care ii este specific, un delicios si incintator sens al absurdului vietii.

Dupa ce am enuntat aceasta judecata la care am ajuns treptat, incepind din anii ’70, pe masura ce cunoasterea limbii romane imi permitea sa-i frecventez operele, sa trecem la fapte. Sigur, trebuie sa amintim acest lucru, s-a scris mult despre Ion Luca Caragiale, si adesea fara umor. In cele mai multe cazuri, lucrarile critice apar ca un fel de exercitiu in care autorul ne asigura ca i-a inteles opera, ceea ce nu ne ofera nici o consolare pentru plictiseala pe care o distileaza in capitolele lucrarii. Majoritatea lucrarilor critice universitare si savante au aceasta soarta, si transforma astfel intr-o plictiseala grea ceea ce straluceste de umor si deriziune. Dar critica universitara are ca scop obtinerea unui titlu si nu creatia… Trebuie s-o spunem si de aceea am tinut la acest preambul, pentru ca, prin contrast, brosura lui Vasile Gogea nu se incadreaza in aceasta monotonie; el raspunde cu buna dispozitie, malitie si voie buna remarcilor incisive ale redactorului-sef al unei reviste