Functia poetica a capriciului, potentialitatea lui creativa mi s-au revelat la Tudor Arghezi si cu alt prilej. Ele imbracau formele unei izbucniri spontane, as spune a unei tisniri din strafundurile ignorate, ale caror depuneri latente, acumulate in timp, isi pierdeau sorgintea originara. Ceea ce razbatea la suprafata, agitind starile sufletesti, de moment, ale poetului, nu mai erau decit niste furii care ii strabateau fiinta, stimulindu-i in acelasi timp propensiunile imaginative, exprimate metaforic cu o virulenta pe cit de minioasa pe atit de fecunda, de bogata in expresii percutante nemaiintilnite.

Victimele acestor furii erau de multe ori – in conversatiile purtate cu mine – prietenii sai de-o viata, un N.D. Cocea, un Gala Galaction si alti citiva inca, oameni de care il legau multe evenimente traite impreuna, uneori in conditii dramatice. Dumnezeu stie ce rabufniri conflictuale il faceau sa-i vorbeasca de rau, sa-i injure, sa-i invinuiasca de fapte pe care – avusesem prilejul sa constat – el insusi nu ezitase sau nu ezita sa le comita, total impasibil in fata contradictiei pe care o ilustra si de care, in clipa aceea nici nu era constient, pornit cum se afla intr-un potop de invective. Il urmaream uluit si interesat, neputind face altceva decit sa ascult si sa inregistrez, ferindu-ma sa-l stirnesc prin vreo interventie, vreo remarca nelalocul ei.

Dar oare puteam sti ce era cu adevarat la locul sa la nelocul sau in asemenea situatii? Il iubeam pe Arghezi, il divinizam, dar ma si temeam de el. Ii cunosteam scrisul zilnic gazetaresc, prin excelenta polemic, destul de bine, si aveam constiinta posibil gresita (in fond cine eram eu mai mult decit un simplu tist cazut in admiratie?!) ca ma puteam trezi oricind cu o tableta care – nenominal dar transparent – sa ma faca praf. Nu eram deci decit un martor tacut. Cu timpul insa, de-a lungul celor sapte