A apărut Corpul, volumul doi din Orbitor, celebrul roman al lui Mircea Cărtărescu. Surprinzător, critici nu s-au repezit să scrie despre el, deşi încă există febra lui "cine scrie primul". Şi asta pentru că, nu se ştie prea bine cum (dar e sigur că aşa stau lucrurile), dintr-o dată Cărtărescu a devenit un scriitor incomod. Nu mai dă bine să scrii "de bine" despre el. I s-a urcat la cap. Se crede mare. Şi poţi auzi dintr-astea la nesfîrşit în orice discuţie cu scriitori sau critici. Şi apoi s-au luat de el oameni "respectabili" - cum ar fi Cristian Tudor Popescu, un jurnalist de prestigiu care s-a arătat foarte nemulţumit de Jurnal. Şi dacă tot "s-a dat liber la înjurături" au început să fie deconstruite rînd pe rînd toate operele. Să se găsească hibele unor opere trecute pe care mai toată lumea le-a primit cu entuziasm la vremea lor (şi nu în scris, să ne înţelegem!, aşa mai pe la colţuri). N-a mai fost chip să mulţumească pe nimeni. Cărtărescu s-a transformat într-un soi de Mendebil al literaturii române contemporane - cîndva hipnotiza criticii cu măiestria lui, acum trage ponoasele. Nici autorul nostru nu a beneficiat de cea mai "deşteaptă" politică editorială. Humanitasul l-a promovat în forţă, cam cu aceleaşi unelete cu care a fost "ridicat" un Patapievici, de exemplu. O metodă care, orice s-ar spune, pe termen lung poate fi dăunătoare. Dar cam atît despre noul statut al lui Cărtărescu, unul dintre cei mai bîrfiţi scriitori la ora actuală. Să vorbim mai bine despre o nouă carte foarte frumoasă pe care tocmai a publicat-o. Şi-ntr-atîta vrajbă, dacă s-or mai găsi vreo cîţiva "întîmpinători" să-i evalueze la rece calităţile şi defectele, mare lucru ar fi.

Volumul doi al Orbitorului nu aduce mari noutăţi în plan stilistic, tematic sau narativ. înşiruirea de poveşti sau de pasaje de virtuozitate prozastică îşi continuă binecunoscutul ritm. Mai ales păstrar