În Fraţii Karamazov există un personaj feminin cu frica lui Dumnezeu care, la spovedanie, mărturiseşte pe lîngă păcatele făcute şi pe acela de sinceritate: femeia recunoaşte că e sinceră doar ca să fie lăudată de duhovnic, adică pentru tăria ei de a spune tot. Această descoperire o duce pe biata creştină la un adevărat impas psihologic, căci a nu mărturisi este un păcat şi a mărturisi ca să fii lăudat este altul. Jurnalele scriitorilor români suferă exact de aceste două "păcate": fie o selecţie părtinitoare a întîmplărilor, care să-l pună pe diarist într-o poziţie favorabilă, fie un soi de bravadă a mărturisirii al cărei scop este, în fond, acelaşi. Literatura mărturisirilor e bîntuită de obsesia imaginii, eul "lucrează" harnic la un contur atrăgător. Printr-un mecanism al cărui secret se află însă în scrisul la persoana I, lucrurile se întorc împotriva celui care se falsifică, ajustările sau confesiunea de paradă fiind deopotrivă de antipatice pentru cititor.

Straja dragonilor (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994) de Ion Negoiţescu este unul din cazurile rarisime în care confesiunea totală, şocantă, frustă este făcută independent de orice auditoriu. Nu ştiu pentru cine sau pentru ce scrie Ion Negoiţescu. Este limpede însă că performanţa lui are un nedorit ajutor: presimţirea morţii. într-adevăr, scrise în exil şi pe patul de spital, aceste pagini care spun totul nu mai au ce să apere şi nu au de ce să acuze, nu înfrumuseţează şi nu urîţesc. Moartea apropiată este garanţia sincerităţii de cea mai bună calitate. Singurul pericol care pîndeşte paginile este epuizarea timpului şi asta dă celor două capitole din Straja dragonilor pe care bolnavul a mai apucat să le scrie o nerăbdare şi o precipitare dezordonată, ca îmbulzeala ultimelor fire de nisip la gura clepsidrei. Ele conţin primii 20 de ani de viaţă.

Imaginaţia mea s-a aprins cu flăcări dezlă