ÎNTRE clasicism şi bremondiana poezie pură, între versul regulat al sonetului şi poemul într-un vers a oscilat spiritul lui Ion Pillat în etapa maturităţii lirice, aceea a ultimelor două decenii de creaţie. După o lentă evoluţie ce-l situase, totuşi, de timpuriu, în câmpul de forţă al lirismului naţional, pe linia unui tradiţionalism cu mai multe izvoare înmănunchiate, pe filonul principal, oricum, al lui Vasile Alecsandri, poetul a ancorat într-o zonă a experimentului, pe schelăria unei personalităţi legată de locurile de baştină, de înaintaşi, de vârste, adeverind o dată mai mult că şi tradiţionalismul este un curent, cum spunea Vladimir Streinu, în curgere.

Creator prolific, cu egală înzestrare pentru fondul intim al poeziei şi pentru cizelarea formală a versului, fidel unui vocabular omogen, din zestrea filtrată a semănătorismului ("Pe mirişti, cer de toamnă a năvălit în vară,/ Lumina lasă aur pe coarnele de plug,/ Pe boii suri ca praful, pe fierul de la jug,/ Pe brazdele de umbră din care, albă, zboară" - "Înălţarea", din volumul Biserica de altădată). Ca unul care a cunoscut în epocă mai profund decât oricare dintre confraţii lui devenirile liricii universale (la 30 ianuarie 1932 ţinea la Fundaţia Carol o conferinţă despre "Valéry, Rilke şi poezia pură", vezi Opere, ediţia 1990, vol. V, proză), ca unul, de altfel, care tradusese din mai mulţi poeţi majori ai epocii, a avut acces la o opţiune. Şi cum alegerea implică cel puţin două căi, acestea ar fi a cosmopolitismului, la care avusese acces încă din adolescenţa pariziană, şi a ceea ce sec s-ar numi duhul locului, moştenirea de sânge - locurile fiind Florica, Miorcanii, Balcicul, iar ascendenţa a boiernaşilor munteni Brătieni, a răzeşilor cu mare vechime moldavă, Pillateştii, spiţe nobile nu numai prin origine, ci şi, mai cu seamă, prin înfăptuiri.

Prin extindere, în târziul vieţii bardului