ABSURDUL este excepţionalul din existenţă. Pe urmă, el intră în forţă, în existenţă şi se face normal...

Pe ziua de 9 martie 1977, de ziua sfinţilor mucenici, cinci zile după cutremurul nimicitor, împreună cu Gabi Dimisianu, ne ducem la casieria Uniunii de pe Kiseleff să încasăm nişte mici colaborări.

Acolo, la subsol, Marin Preda, întors cu spatele spre noi, încasează nişte drepturi pe care i le oferă graţioasă madam Ştefănescu, prea buna, distinsa noastră casieriţă.

Preda nu ne vede încă, în timp ce îndeasă prin buzunarele hainei, pardesiului, pantalonilor, teancurile de sute de mii de lei, căptuşindu-se, burduşindu-se astfel cu ele, încât, atunci când se întoarce şi ne vede, are o mişcare ţeapănă, ca de robit, cu arcul întins la maximum...

Dracu mă pune să povestesc asta prin oraş, în lumea încă bântuită de amintirea cutremurului. Preda află şi, la proxima ocazie, când ne întâlnim, mă atacă, supărat, cu violenţă.

Tac, ascult, nu zic nimic. Ştiu că, în acest caz, am asupra lui o superioritate certă de care profit, calm. Nu uitasem că o dată, mai de mult, cu sinceritatea brutală, care e a oricărei mari personalităţi, îmi spusese cuvânt cu cuvânt: "Dumneata, când scrii, scrii bine, dar când vorbeşti, eşti complicat." Şi probabil că aşa şi era. Lucrul îl am bine notat. La care replicasem pe loc că şi el când scrie, scrie excelent, dar că e un simplist când vorbeşte.

Aşa dar, după ce îl lăsasem să-i treacă supărarea, îi pusesem cu toată impertinenţa mea tactică întrebarea, la care el nu mi-a răspuns niciodată, tăcerea făcând parte, neîndoios, din uriaşul său bun simţ de prozator al cărui talent este ceva tot uriaş.

Reproduc ideea, ca să nu mă auto-citez: Şi ce, dacă el s-ar fi aflat în locul meu şi m-ar fi văzut făcându-mă singur o statuie de bancnote, demonul observaţiei, comun tuturor celor ce scriu, n-ar fi proc