Nu văd nici un motiv de satisfacţie că legea dreptului la replică a fost băgată sub preş. După părerea mea, această lege ar fi trebuit să-şi urmeze drumul pînă la capăt şi să ajungă la promulgare pe masa preşedintelui Iliescu.

Ne facem că uităm de la mînă pînă la gură, încît de unde ieri susţineam legea şi o mai şi lăudam pentru europenismul ei, ca dl Iliescu, azi n-o mai considerăm bună şi îi lăsăm să ofteze de dorul ei pe vrednicii parlamentari ai puterii şi pe amicii lor de la UDMR şi PRM care au votat-o cu deplină tragere de inimă.

Legea n-a fost abandonată, cum îşi închipuie naivii, ci a fost pitită, potrivit principiului că mai trebuie şi altă dată. Am ajuns chiar în situaţia neverosimilă ca persoane care au votat pentru forma cea mai dură a legii acum fac piruete din care presa să înţeleagă că alta era în cugetul lor.

Cred că nici cel mai naiv ziarist din ţara asta nu se lasă păcălit de subterfugiile la care s-a ajuns cu această lege. Şi am toate motivele să mă îndoiesc că parlamentarii PSD, ca şi cei ai UDMR, vor mai fi priviţi cu ochi de cumătru de presă, după urîtul spectacol pe care l-au dat încercînd să lichideze articolul de opinie şi pedepsirea ziarelor de două ori pentru acelaşi "delict".

Între altele, dacă această lege ar fi fost dusă pînă la capăt în Parlament şi chiar promulgată, de-abia atunci presa ar fi devenit o forţă reală în România. Căci dosare care astăzi nu produc mare impresie opiniei publice, deoarece politicienii şi mass-media care le fac jocul pot susţine că presa minte, ar deveni beton armat după apariţia legii lui I.M. Paşcu. Însă orbiţi de resentimentele lor faţă de presă, parlamentarii nu s-au gîndit la asemenea consecinţe. Dorinţa lor era să strîngă presa de gît şi să o înveţe cine are puterea în ţara asta. Majoritatea parlamentară de la noi a crezut că a găsit o formulă "europeană" de a băga pumnu