De aproape 30 de ani, mai exact din după-amiaza zilei de 16 octombrie 1970, port în cap ideea unei fraze (fraza e importantă în măsura în care s-ar putea scrie pe-o foaie, însă până acum...), ea ar putea să sune cam aşa: "Chiar şi cel mai bine întocmit obiect, mecanism, organ sau instrument de lucru, nu poate fi considerat şi numit perfect, pentru că întotdeauna la capătul întocmirii lui rămâne ceva, mai mult sau mai puţin însemnat, care îl împiedică să atingă perfecţiunea..."

Ideea a supravieţuit accidentului de scuter intervenit peste o jumătate de oră, am formulat-o mental sub tâmpla pe care o curăţa de sânge chirurgul de serviciu ("asta e floare la ureche, comenta lângă tâmpla mea bunul domn Gravimet Iscarioteanu; ne-am cunoscut şi împrietenit mai târziu, l-am pierdut când am trecut noaptea Dunărea, asta e floare la ureche, zicea, gravă e porcăria de la picior, urâtă şi fractura de claviculă"), dar ascultându-l, continuam să ţin din scurt ideea. Din păcate, manevrele doctorului, comentariile lui, charisma indiscutabilă pe care i-o citeam cu ochiul intact acoperit cu o perdea de purpură, cât de curbat şi fără contur îl vedeam lateral, 43 de grade faţă de ax!, formularea ideii deja suferise contuzii şi, spre a nu le răscoli şi gravimenta, l-am rugat pe Iscariot să lase dracului foarfeca şi ţigara, e drept că magistral mânuite, şi să scrie la dictare, fiindcă momentul e cât se poate de potrivit. I-am povestit cum, cu ani în urmă, pe vremea războiului civil din Spania, o idee asemănătoare se topise ca îngheţata îndată ce tata o rostise, de vină declarându-se mama, intimidată de porunca de a scrie neîntârziat, şi fidel, ea care înlocuise de mult scrierea cu bătaia în masă a boabelor Morse ("sunt mai cursivă şi mai tânără cu zece ani ţăcănind Morse, tăticu putea să mă lase la manetă, el nu şi nu, să mă avanseze la Cartare", îşi expanda mama ciuda, regretul