Carmen Firan: Dialogul nostru se poartă, iată, la doar câteva zile de la moartea lui Ştefan Aug. Doinaş, urmat în lumea umbrelor de soţia sa Irinel. "Ne mor poeţii" mari - Gellu Naum, acum Doinaş. I. D. Sârbu avea şi el destinul legat de întâlnirea cu Doinaş. I-ai cunoscut pe amândoi, ai fost cu amândoi în corespondenţă. Poate ar fi interesant să vorbeşti despre relaţia ta intelectuală cu Doinaş şi Sârbu.

Virgil Nemoianu: Am intrat în contact cu "Cerul literar" cam prin 1958 (eram în anul 2-3 la Filologia din Bucureşti) prin Negoiţescu şi prieteni ai săi. Pentru mine a fost pur şi simplu o revelaţie extraordinară, un miracol: eu aveam impresia că în România nu există, nu mai există nici o literatură sau nici o gândire, că trebuie să fac totul de unul singur. Descoperirea unui număr mare de oameni de valoare superlativă a fost de-a dreptul salvatoare. Ei au acţionat pentru mine ca o universitate alternativă, mi-au îndrumat lecturile, mi-au îndreptat gustul, m-au hrănit cu informaţie intelectuală. Tot o mirare fantastică a fost să văd solidaritatea şi continuitatea acestui grup de oameni constituit cu (atunci) douăzeci de ani în urmă şi de fapt continuat cu cel puţin încă 20 de ani. Cu unii din ei am început să mă întâlnesc foarte des, zilnic aproape, cu alţii periodic. Mai ales la Doinaş acasă se întâlnea câteodată grupul, spre anxietatea soţiei, Irinel (cine ar putea s-o condamne, date fiind condiţiile), unii au ieşit treptat de la închisoare (inclusiv Sârbu, Balotă şi alţii, iar alţii au fost încarceraţi ulterior, ca Negoiţescu de pildă). Oricând, atunci când erau împreună, era ceva formidabil, ca la Junimea, presupun, un amestec de voioşie şi de inteligenţă şi de erudiţie care nu-şi găsea egalul, cred, în toată România acelor vremuri. Narativ dominau Gary Sârbu şi Dominic Stanca, cel din urmă prin imaginar-dramatic, cel dintâi prin experie