Sunt unele personalităţi artistice a căror viaţă se desfăşoară într-un context istoric nefast, în vremuri potrivnice genului lor de artă. Acesta a fost, în bună măsură, şi destinul artistic al Verei Proca Ciortea, plecată de curând dintre noi. Îndelungata sa carieră a început strălucitor, dar a continuat undeva marginal, sub posibilităţile ei creatoare, deoarece regimurile dictatoriale nu agreează formele moderne de artă, ce le pot scăpa de sub control. Şi, în plus, cum se întâmplă prea adesea la noi, a fost mult mai apreciată în afara graniţelor decât înlăuntrul lor.

Vera Proca, care după căsătoria din 1935 a adăugat numelui ei de familie şi pe cel al soţului, compozitorul Tudor Ciortea, s-a născut la Sibiu pe 30 ianuarie 1915. Aşa cum mi-a relatat într-un interviu din 1996 (nepublicat), dansa încă de mică, în chip spontan, mai tot timpul, chiar când parcurgea pe jos kilometrii întregi, în drum spre nişte rude. De copilă a făcut înot, patinaj, gimnastică şi dans, la o şcoală din Sibiu, dar abia după ce a venit la Bucureşti şi a intrat, în 1932, la Academia Naţională de Educaţie Fizică, a venit în contact direct cu dansul cult. Fiind susţinută de regele Carol al II-lea, Academia Naţională de Educaţie Fizică (ANEF) avea profesori de marcă: Octav Onicescu la mecanica mişcării, dr. Walter Rainer la anatomie, Mircea Eliade la psihologie, Floria Capsali la dans clasic, Clara Lantz la gimnastică etc. În paralel a urmat şi cursuri de dans în Studioul Floriei Capsali, la clasa unde preda Gabriel Negry, partenerul ei de mai târziu, în Studioul Elenei Penescu Liciu şi în cel al lui Paule Sybille, unde se făcea multă improvizaţie. În acelaşi timp audia şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi dansa, în coregrafii de Iris Barbura, la Teatrul Naţional, dansul de epocă însoţind conferinţele despre istoria teatrului ţinute de Ion Marin Sadoveanu.

Termin