Romanul de debut al lui Al. Vakulovski poate cădea foarte uşor pradă numeroaselor prejudecăţi pe care le avem faţă de raporturile dintre literatură şi realitate.

Pe scurt, acest roman este aventura unui student basarabean în România, viaţa din căminele studenţeşti percepută extrem de dur şi într-un limbaj atât de frust şi de necenzurat încât îi va intriga, cu siguranţă, pe foarte mulţi. Pe fiecare pagină se bea necontrolat, se fumează erburi, se vomită şi se înjură la fiecare două fraze.

Cartea nu-şi va găsi admiratori printre critici, dar pentru tinerii, care atunci când piaţa drogurilor e-n criză se internează la dezintoxicare pentru a supravieţui cu substitute, Pizdeţ ar putea fi o carte-cult. Căci, în fond, romanul lui Al. Vakulovski este mărturisirea unei crize existenţiale a unui tânăr narcoman, o mărturie a unei realităţi nebănuite în care alcoolul, drogurile şi prostituţia sunt imaginile existenţei zilnice.

Pizdeţ e un strigăt împotriva acelei "realităţi care cenzurează tot", un roman care vorbeşte despre "durerea mai terapeutică decât bucuria" (vezi Fight club), despre căutarea acelor sentimente "pe care nu ţi le poate produce viaţa asta de căcat", dar, mai ales, despre o imensă silă a vieţii ("scârba care leagă mâinile") care s-a substituit până şi urii împotriva sistemului. Realitatea în care trăieşte Yo nu se poate exprima prin nimic, are nevoie de culori /.../ de senzaţii tari care s-o trezească din amorţeala ei puturoasă". Drogurile sunt "vize gratis la cer", singura "cale spre Dumnezeu", (combinaţia de pastile se poate cumpăra din farmacie: tramadol, efedrină, glutetimid, demetrin etc.), dozele puternice fac totul să treacă: "Iarba îţi dă sentiment de eliberare, de pace. Când nu se mai interesează ce se întâmplă în jurul tău. Nici de tine nu te interesezi, dar îşi simţi existenţa, simţi că e frumoasă, acele culori, acea fasci