Tot mai multi observatori ai vietii politice romanesti vorbesc, referindu-se la Psd, de un partid-stat. Formula era perfect functionala in cazul Pcr, partid unic, dominand (si controland) toate palierele socio-economice ale societatii romanesti.
Versul "partidul e-n toate...", invatat obligatoriu de elevii tarii, avea totala acoperire in realitate. Se mai poate insa sustine, dupa treisprezece ani de la caderea comunismului, ca actualul partid guvernamental este un partid absolutist, vizand confundarea cu structurile administratiei centrale si locale, controlarea ansamblului social in sens totalitar? Psd-ul, imi vor spune "criticii", a ajuns - totusi - la putere prin votul democratic al majoritatii absolute a cetatenilor. Nu este vina lui ca electoratul a respins - dupa amara experienta a guvernarii Cdr-Pd-Udmr - formatiunile de centru-dreapta ce alcatuiesc actuala Opozitie. Faptul ca a dobandit aproape dominarea totala a Parlamentului nu este inedit. Ultimele alegeri parlamentare din Occident, cele din Franta, au impus o majoritate prezidentiala absoluta, fara sa alerteze dramatic pe cineva. Psd-ul nu este responsabil de "moleseala" opozitiei sale parlamentare, de dezbinarea ei interna. Cum poate fi deci acuzat de tentatia eternizarii la putere cand, in fapt, el isi impune proiectul politic pentru care a fost votat?
Acuza ar fi fost ridicola, daca democratia romaneasca ar fi una normala, de tip occidental. In fond, in noiembrie 2000, cetatenii au respins o guvernare ineficienta, macinata de coruptie si abuz. Ei au mizat pe Psd, gandind ca "experienta" reprezentantilor sai in administratie va duce la mult asteptata redresare economica. Subconstientul colectiv a mai fost afectat si de ideea ca, dupa "gloriosul" jaf economic dintre 1990 si 1996, clientela Psd-ista va fi mult mai "temperata" in gestionarea economiei tarii. Ceea ce insa nu s-a intamplat.
