"Candela credintei nu s-a stins niciodata in Baragan"
Pana la Slobozia, drumul coboara lenes, obosit si fara chef. Din goana masinii, nu vezi mare lucru - palcuri de case modeste si, in zare, cate un tufan stingher si ratacit, portale cu rugi de mure si crivine de porumbari. Ratacitor si fara de masura, Baraganul se apara de priviri indiscrete sub broderia vegetala a graului necopt, a invaziei de troscot si colilie. In bogatia lor, locurile par de o saracie grea, indaratnica. Sub soarele incandescent al verii, oamenii dispar, se ascund in cotloane doar de ei stiute. Nu e usor sa-i intelegi. Baraganul le-a modelat sufletul, i-a asprit. Parca le-a luat lirismul si contemplatia, dandu-le in schimb vorba in doi peri, replica sfichiuitoare si cantecele monotone, aievea resemnate: "De-am avut, de n-am avut, am facut ce am putut".
Din goana masinii nu vezi decat invelisul amagitor al lucrurilor, casele pipernicite si, arar, cate o turla modesta de biserica. In Slobozia si Calarasi sunt foarte putine manastiri. Ai zice ca intinderea fara sfarsit a campiei te indeparteaza de rugaciune, de Dumnezeu. Nimic mai fals! - Campia Dunarii clocoteste de credinta, de rugaciune neintrerupta. Pamantul Baraganului ascunde clopotnite si ziduri pravalite de biserici, morminte de sfinti si martiri, inscrisuri fondatoare ale primilor crestini romani. Tarmurile Dunarii sunt un muzeu viu si tacut, o punte nevazuta intre fabuloasa Mitropolie a Vicinei, intre sacralitatea dacica de la Pacuiul lui Soare si noile lacasuri ortodoxe ctitorite astazi cu multa ravna de episcopul Sloboziei si Calarasilor, Preasfintitul Damaschin, monahul bland si albit de povara anilor, care ne-a primit cu multa si bogata dragoste crestineasca.
Tara primilor crestini
- Preasfintia Voastra, pe zidul episcopiei pe care o pastoriti, varul abia s-a uscat. Este cea mai tanara episcopie
