Drumul trece printr-o padure batrana de stejari. Nu mai ploua, dar de pe frunze se preling picaturi mari de apa. Un murmur neincetat vine dinspre copaci, zgomote vagi, nedefinite si pale mari de ceata se ridica dintre crengi catre cerul cenusiu. Printre pietre, siroaie de apa se scurg in pamant. Cararea se deschide intr-o poiana in care domneste un haos de inceput de lume. Se ridica aici, la marginea Sapantei, in Maramuresul de nord, o manastire. Va fi cea mai inalta constructie de lemn din tara, din Europa. Deocamdata, in poiana sunt imprastiate grinzi mari de stejar, barne uriase, scanduri, gramezi de pietre de rau cu care se imbraca fundatia bisericii, ude toate de ploaia care le-a maturat repezit. Mesterii asteapta sa se zvante locul ca sa poata trece inapoi la lucru.

Vazuta de la marginea poienii, biserica pare uriasa. Cand va fi gata, turla ei va sta cu mult deasupra padurii, asa cum pe vremuri a luminat si biserica Manastirii de la Peri, de dincolo de Tisa. Biserica de aici, de la Sapanta, trebuie sa aduca aminte de cealalta, care a fost stavropighie inca de pe la 1300, adica era inchinata Constantinopolului si isi intindea pe vremea Egumenului Pahomie suprematia pe un teritoriu urias, pana aproape de Alba-Iulia.

M-am intrebat de multe ori, dupa ce criterii Dumnezeu alege locul pentru o biserica noua si ce anume din duhul unui loc trece in trupul acelei biserici. Ioan Stiopei, zis si Ionu Bughii, omul care-i conduce pe mesterii ce inalta biserica de la Sapanta, e ghidul meu prin poiana manastirii si prin hatisul de intrebari la care n-am inca raspuns:

"Cateodata, bisericile se fac in locuri pe care Dumnezau le arata oamenilor prin tot felul de semne, asa cum sunt icoanele care se gasesc in anumite locuri si care se muta fara stirea cuiva numai acolo unde trebuie ridicat altarul. Alteori, Dumnezau da semne prin vise, unor oameni credincios