Nu ezit sa vad in cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, aparuta in primavara acestui an la Paris, la prestigioasa editura PUF, in colectia Perspectives critiques, o voluminoasa (si prost intocmita, si mult incarcata!), nota de plata.

La ce ma gandesc: La inceputul anilor ’90, cultura romana, proaspat iesita din inghetul (inclusiv informational) comunist, a luat cunostinta, prin cateva texte critice, ca exista o problema, o problema mare, in legatura cu Eliade - Cioran - Noica, si ca aceasta problema se leaga de Nae Ionescu si de legionari. Cel care a deschis cutia Pandorei, chiar daca intr-un mod foarte precaut, a fost Dan C. Mihailescu, cu prefata sa la Cioran, Revelatiile durerii (Editura Echinox, 1990).

A urmat Norman Manea, cu Felix culpa, in 1992, iar scandalul legat de acest text si-a intins coada, ca o cometa, pana azi.

Ce s-a intamplat: in Romania socialismului real, ignoranta cu privire la epoca interbelica, de fapt cu privire la toata istoria noastra, a fost (si este si astazi!) atat de mare, incat textul lui Norman Manea a fost receptat ca o tentativa mincinoasa de a distruge mitul Mircea Eliade. In Romania socialismului real, nu s-a stiut nimic despre nu putinele fete intunecate ale epocii interbelice. Asa ca textele despre trecutul prolegionar al lui Eliade, Cioran, Noica, ori pur si simplu textul meu despre o problema de sursologie si de plagiat in cazul lui Nae Ionescu, au fost receptate, toate, ca atacuri la miturile identitare. Reactia, pe care eu o numesc de narcisism national, a fost dura. Si, repet, nu s-a stins pana azi. Mediul cultural intern s-a aratat si se arata, in aceste reactii, ignorant si plin de panica. Deoarece Eliade si Cioran sunt si mari reusite in culturile occidentale, reactia de a apara aceste nume de orice adevar neconvenabil este si mai violenta.

Sigur, in tratatul de istoria filosofiei romane