S-ar fi putut scrie o Miorita in franceza, o Cale a Vidului Desavirsit in italiana, s-ar putea juca teatru pe Coasta de Fildes, cine stie, eu unul nu-mi pot inchipui nimic din toate astea. Dar sint convins ca un francez poate scrie acum o Miorita si ca un italian poate trasa o Cale a Vidului… si ca ambele apocrife n-ar fi neaparat lipsite de orice valoare literara pentru ca nu sint originale, inradacinate adica intr-un spirit cu care autorii apocrifelor nu ar avea alte relatii decit livresti. Cred in constituirea, in zilele noastre, a unui glob identitar comun care tinde sa produca, fireste, divers, in functie de fisa individuala a creatorului, un acelasi tip de literatura, constienta de inlantuirea tuturor particulelor care, de la distanta, par imagine uniforma. O literatura care astazi se intimpla sa se numeasca postmoderna pentru a-i certifica, macar in fata realistilor, daca nu si a nominalistilor, emanciparea de propriul mit, in primul rind de acela care tine de istorie si de istoria hegeliana in mod special.
Cine s-ar fi gindit acum 2-300 de ani ca poti fi persan si, in zilele noastre, ca Tanguy Viel poate fi un nume de scriitor francez? Dar nu sonoritatile acestuia – tanghi viel –, cuvinte desprinse parca de pe carcasa unei nave de pirati, sint cele mai surprinzatoare citite pe coperta unei recente aparitii a faimoasei Edituri Minuit (Tanguy Viel, Cinéma, 1999), ci felul in care romanul dintre copertile sale, un roman francez, asadar, nu mai are nimic in comun, in afara limbii, desigur, cu literatura din care face parte. Se spune ca o opera de arta este universala via caracterul sau national. Nu stiu daca asemenea presupozitii mai sint de actualitate atita timp cit tinarul francez duce, in esenta, aceeasi viata precum cel american sau englez sau ca aceea pe care aspira s-o duca tinarul roman, atita timp cit aceleasi obiecte se produc si se consum
