- Cultural - nr. 122 / 25 Iunie, 2002 Fapturile toate, tot ce vietuieste in regnul animal si vegetal poarta o semnatura tainica, in chip de rune, fiecare. Uimit in fata misterelor existentei, poetul de la Lancram isi marturiseste constatarea: "Rune pretutindeni rune,/ Cine va seamana, cine va pune?" Daca privesti coperta - semnata de artistul plastic Iuliu Moldovan - a recentului volum de poezii Runele albastre (Editura Tipomur, 2002, de altfel volumul de debut al autoarei, cu un cuvant inainte de Nicolae Baciut, ingrijitorul volumului) te surprinde tocmai prezenta acestor semne misterioase, distribuite intr-o sfera cu doua planuri esentiale: tehnicul si celestul, marcate cromatic prin contrastul: galben - albastru. Sugestia ar fi aceasta: poetul trebuie si stie sa scrie in limbajul "runelor albastre", adica in limbajul nepieritor al vesniciei. Poezia, "labirint fara scapare", pretinde curaj, har, visare si chiar o anume voluptate in cautarea absolutului. Cuvantul este miraculoasa samanta ce prinde zbor inalt, asemeni ciocarliilor, sub puterea rostirii. In fata cuvantului, poeta incearca o anume sfiala, fiindca prin ele, prin cuvinte, patrundem in sufletul nostru: "Le-am dat cuvintelor/ putinta/ de-a deveni tacere/ fiindca... mi-am vazut sufletul" (Destin). Circa o treime din cele 50 de poeme ale culegerii sunt poezii cu tenta religioasa, prefatate prin superbul distih al lui Odissear Elytis: "Doamne, cat albastru cheltuiesti,/ Ca sa nu Te vedem!" Acestea, ca si majoritatea poeziilor sale, sunt succinte meditatii, oarecum abstracte, fiindca poeta tine neaparat sa fie in pas cu vremea, ca sa nu spun cu "moda". Ea stie ca o astfel de poezie se naste din ruga, din abstinenta, dintr-o viata ascetica, de aceea este zgarcita cu ea: "Linistea/poposeste-n Lumina. / Trupul se vesteste-n paine. / Sangele se rosteste-n vin. / Candele / se-aprind cu iubire. / Ospatul/ are