Se ştie despre Dan Petrescu că este un incomod. Să-l aperi, te pui rău cu nucleul dur al establishment-ului culturii române, să nu-l aperi, pari ticăit, bătrînicios şi lipsit de curaj. Iar cale de mijloc nu pare să fie, pentru că Dan Petrescu e atît de radical, e radicalul prin excelenţă, în faţa căruia a fi nuanţat e oarecum ridicol. Nu că Dan Petrescu n-ar lucra el însuşi cu nuanţe, dar mesajul tuturor textelor de opinie sau atitudine scrise de el în ultimii ani este unul clar: fiţi tranşanţi! în astfel de condiţii a spune că Dan Petrescu e aşa şi aşa pare neadecvat. Şi totuşi: un oarecare amestec de doze, numeroase oscilaţii de ton, cîteva reducţionisme de dragul verdictului pur fac din acest autor un controversat.

Primul lucru care se spune în apărarea lui Dan Petrescu e marea sa erudiţie. Probabil că e adevărată această erudiţie, dar nu cred că acest autor are nevoie de apărare în acest fel. De altfel, se simte mereu în toate textele sale afinitatea cu Luca Piţu, cu acel umor moldav foarte livresc şi deosebit de enervant, aşa încît această erudiţie, atunci cînd e străvezie, face mai mult rău celor scrise şi afirmate de el.

Primul lucru care se spune întru demolarea lui Dan Petrescu e că "n-are operă", obsesia naţională nemuritoare. Cu alte cuvinte avem o ştachetă ridicată pentru totdeauna la înălţimea ameţitoare a istoriei călinesciene şi onorabilitatea literatului român se măsoară în funcţie de cît de aproape poate să sară de această ştachetă. De depăşit nici că poate fi vorba, recordul e longeviv. Obsesia se vede şi în literatură, Breban e încă considerat un mare scriitor din timiditatea criticii şi a cititorilor în faţa cantităţii romanelor sale. Jocul seamănă cu acela din toaleta unor adolescenţi. E adevărat că în afară de prozele din tinereţe, opera lui Dan Petrescu mai numără doar două volume de eseuri, unul de dialoguri şi cîteva tradu