Dacă pentru proză, mai ales cea de amplă respiraţie, includerea în culegeri colective rămîne parţial discutabilă - se cunosc riscurile şi dezavantajele - pentru genul liric, de multe ori, antologia este o cale maestră în impunerea unui autor, în general, a unuia contemporan, cu deosebire. Cu atît mai mult în străinătate, cînd limba de origine este de circulaţie exclusiv internă. Dar includerea într-un florilegiu de prestigiu nu se obţine decît atunci cînd textul este de pregnantă valoare.
în peisajul cultural italian există antologii de poezie modernă de referinţă, de care orice cercetător sau istoric literar este obligat să ţină seama. Pentru a ne referi la ultimele decenii ale secolului nu de mult încheiat, trebuie amintită Lirica secolului XX de L. Anceschi şi Sergio Antonielli, din 1953 şi culegerile, mai mult complementare decît contrapuse, Poezia italiană din secolul XX, în două volume de E. Sanguineti (1962) şi Poeţi italieni din secolul XX (1994) a lui P.V. Mengaldo.
Spre deosebire de acestea care, prin amplele introduceri, prin gruparea etichetată a creatorilor şi, nu mai puţin, prin spaţiul acordat fiecărui autor inclus, propun grupări pe curente şi tendinţe alături de cele autodefinite drept şcoli iar uneori chiar ierarhii valorice (Sanguineti, de pildă, îl supradimensionează pe Gian Pietro Lucini şi "îl lichidează" ca poet pe S. Quasimodo, privilegiind traducerile din liricii greci în dauna creaţiei originale), Gîndul precumpănitor (Il pensiero dominante, Poesia italiana 1970 - 2000, Garzanti, 2001), alcătuită de poeţii Franco Loi şi Davide Rondoni, pun alături - în ordine alfabetică! - o sută cincizeci şi şapte de autori din toate generaţiile care au dat versuri de mare valoare în ultimele trei decenii. Alături de Biagio Marin, Diego Valeri sau Eugenio Montale, născuţi înainte de 1900, îi găsim pe Vittorio Sereni şi Mario Luzi, născuţ