La începutul lunii iunie s-a desfăşurat ultimul spectacol dintr-o suită de şase gale ale dansului, care au avut loc la un interval de maximum două luni, în tot cursul stagiunii 2001-2002, pe scena Teatrului Odeon, iniţiativa aparţinându-i dansatorului şi coregrafului Răzvan Mazilu. Deschise în principal dansatorilor din capitală, dar şi celor din provincie, înglobând dansuri şi stiluri diferite, mariate uneori cu teatrul şi filmul, sau chiar cu circul şi sportul, galele de balet de la Odeon, de greutate valorică fluctuantă, şi-au atins totuşi principalul scop: au format un public fidel, care umple de fiecare dată sala până la refuz.

Cea mai mare bucurie pe care ne-a oferit-o ultima gală de dans a fost aceea a reîntâlnirii cu dansatorul Florin Fieroiu, care a pus în paranteză, de câţiva ani buni, calitatea sa de interpret. Chiar dacă cele două spectacole montate de el la Teatrul Nottara, numai cu actori, DaDaDans şi Dansolitudine, cât şi unele coregrafii create pentru Maria Baroncea, Mircea Ghinea, Răzvan Mazilu şi Corina Dumitrescu sau pentru grupul Marginalii ne-au încântat fie prin imaginaţie, fie prin consistenţa discursului coregrafic, s-a simţit în mod evident lipsa sa de pe scena românească în calitate de dansator. Florin Fieroiu este unul dintre cei mai reprezentativi şi mai talentaţi interpreţi ai generaţiei sale. Ştim că, între timp, s-a manifestat şi în această direcţie în străinătate, dar acest lucru nu poate suplini lipsa sa din spaţiul nostru coregrafic, în care marele public l-a uitat.

În piesa prezentată la gala de la Odeon, Pentru toţi prietenii mei (trecem peste snobismul titlului dat în limba engleză, conform cu moda momentului), l-am regăsit nu numai pe coregraful, dar şi pe dansatorul Florin Fieroiu, cu acea bine cunoscută greutate pe care o imprimă el fiecărei mişcări, marcată în egală măsură de aspiraţie spre zbor, dar şi de