Citesc în revista clujeană Steaua (nr. 2-3 din 2002) "textele" rostite la un simpozion din decembrie trecut, organizat de Asociaţia Scriitorilor din Cluj, pe tema Postmodernismul şi noua critică. Nu-mi propun să rezum discuţia, altminteri interesantă, ci s-o privesc mai îndeaproape, într-un anume punct al ei, care cere unele precizări.

Spun din capul locului că mi s-a părut utilă distincţia pe care dna Sanda Cordoş a introdus-o, la un moment dat, în dezbatere. Dna Cordoş crede (şi eu îi dau dreptate) că este o greşeală să contăm pe "instrumente" postmoderniste în critica de întîmpinare. Într-adevăr, ce poate fi aceea o recenzie ori o cronică postmodernă? Există, desigur, o factură postmodernă a criticii literare, o nouă arie de preocupări, anumite procedee nefolosite înainte, dar acestea nu trebuie căutate în banalitatea comentariului curent de carte care rămîne ce a fost dintotdeauna: o analiză estetică, mai mult ori mai puţin sumară, dar făcînd din axiologic criteriul decisiv.

Aceste lucruri sînt aşa de evidente, încît, poate, nu mai era nevoie să insist asupra lor. Dar vine, iată, dl Ştefan Borbély şi afirmă rituos că, după 1989, o dată cu impunerea postmodernismului, criticii foiletonişti de ieri nu mai au obiectul muncii. Nu din motive conjucturale, am fi abandonat eu şi alţii recezia, ci pentru că n-am mai putut spune "nimic relevant" despre o literatură nouă, iar atunci cînd, totuşi, am făcut-o, am "supus-o unei grile conceptuale revolute". "Aceasta e situaţia în care trăim, astăzi - se plînge patetic dl Borbély: [...] oamenii de la care se aşteaptă notele de trecere [...] nu mai au tangenţă cu literatura vie". Rar mi-a fost dat să mă confrunt cu un mod mai dogmatic de combatere a "reacţiunii" literare.

Dl. Borbély merge mai departe şi susţine că a atribui criteriului estetic "un statut de exclusivitate normativă, absolută" este o gr