La o privire mai atentă, gălăgia pro-Europa a românilor se dovedeşte o amărâtă apă de ploaie. Dacă lăsăm de-o parte declarativismul pieziş al politicienilor şi apelurile steril-patetice ale câtorva ziarişti mai luminaţi, nu prea găseşti motive serioase de-a vedea în România un candidat real la integrarea în Uniunea Europeană. Absenţa voinţei politice e vizibilă nu doar în încetineala exasperantă a îndeplinirii cerinţelor minimale de aderare, ci şi în veşnicele mârâieli, pro-contra, în sânul clicii conducătoare.

N-am nici un fel de simpatie faţă de actualul ministru de externe, dl. Mircea Geoană. Am serioase motive să cred că nu e posesorul unui caracter demn de oferit ca model într-o lume în care ar prima eticul. De altfel, fostul ambasador la Washington n-a făcut nici un secret din dorinţa de-a se căţăra cât mai sus pe scara ierarhiei politice şi administrative. Pe de altă parte, e greu să găseşti vreo fisură în activitatea sa de ambasador în capitala politică a lumii, sau, în ultimul an şi jumătate, ca ministru de externe. Dinamic, convingător şi, la rându-i, convins că pentru România nu există nici o altă şansă - nu doar de prosperitate, ci chiar de supravieţuire - înafara valorile occidentale, dl. Geoană a făcut în ultimii ani o figură cel puţin onorabilă.

E de presupus că intervalul petrecut pe malul Potomacului a însemnat o serioasă mutaţie în conştiinţa "birocratului" despre care se spuneau, prin '93-'94, lucruri destul de puţin plăcute. Oricum, prefer acest gen de "iluminări" comportamentului şocant al multor tineri intelectuali de-ai noştri care merg în Occident plini de entuziasm şi revin metamorfozaţi într-o stranie combinaţie de orgoliu rănit şi naţionalism primitiv. Scufundat în apa grea a luptei pe viaţă şi pe moarte din Vest, dl. Geoană a ieşit, spre meritul său, întărit.

Spun aceste lucruri pentru că, în clipa de faţă, Român