Solicit Consiliului Naţional al Audiovizualului să dea curs cererii mele dezgustate de deconectare de la noul canal de televiziune Etno TV. Refuz să rabd şi această ultimă sfidare. Îmi ajunge aceea de a nu putea opta, de facto, pentru canalele de televiziune care mă interesează, pentru că n-am cum să-mi mut casa pe o stradă arondată altor prestatori de servicii de cablare.
În cazul în care nu l-aţi descoperit încă, vă semnalez că postul în chestiune difuzează "folclor" - adică ceea ce se vede şi aude ore în şir sub un ulcior cu ştergar care, dacă nu e din plastic, imită plasticul la perfecţie - precum şi ceva muzică de cafenea, romanţe, muzică a altor grupuri etnice din România şi etno-pop (ultimul fiind de departe mai viu şi mai interesant, cel puţin sub raport simbolic). Muzica ce mă indignează este "folclorul,". "Folclorul" este acea muzică populară a mediilor adusă la perfecţiune sub cârmuirea lui Ceauşescu şi cultivată în ultimii trei-patru ani, cu frenezie crescândă, de mai toate posturile de televiziune; acea muzică curăţată grijuliu de asperităţile ţărăniei, previzibilă, dirijată, "pur românească", mincinoasă şi impusă tuturor cu o agresivitate care nu se loveşte de nici un zid; acea muzică pe care culturnicii o califică drept "autentică". "Foclorul" în chestiune se particularizează prin faptul că piesele sale seamănă între ele, nu se ştie de ce (adică se ştie, dar explicaţiile tehnice ar fi aici fastidioase), ca picăturile de ţuică.
Publicul de bază al muzicii folclorice e compus din săteni şi orăşeni cu instrucţie sumară, prea înstrăinaţi de lumea rurală, prea nerăbdători să o evacueze din viaţa lor şi/sau prea complexaţi pentru a mai avea gust pentru muzica tradiţională; prea străini de civilizaţia urbană pentru jazz, rock sau pop; prea tineri pentru romanţe; prea bătrâni pentru rap, hip-hop şi alte muzici de cartier; prea inerţi şi abr
