Nişte amărîţi de ţigani care trăiesc din ce găsesc prin gunoaiele Bucureştiului au fost amendaţi de curînd cu cîte un milion de lei. Tartagă-fiul a fost eliberat din închisoarea unde n-are de stat decît vreo doi ani după ce a ucis doi oameni, judecătorii miloşi l-au trimis să-şi îngrijească părinţii. Primarul Capitalei i-a sfătuit de curînd pe locuitorii cartierelor Militari şi Drumul Taberei să înveţe să zboare, pînă va fi gata inepţia care se cheamă metrou uşor. Părintele Constituţiei a lovit de curînd pe cineva cu maşina şi umblă acum să-l scoată vinovat tot pe nefericitul pe care era să-l trimită în lumea drepţilor. Mai nou se zvoneşte că prin licee vor fi instalate camere de luat vederi ascunse, ca să nu copieze elevii la examenul de bacalaureat. Nu ştiu ce avocat din Arad a picat în plasa vînătorilor de corupţi după ce a primit mită de la un client, iar o profesoară de germană a fost dovedită că cerea cîte o sută de mii de lei pentru fiecare notă de zece. Era să uit: se aude că Sorin Ovidiu Vîntu se pregăteşte să fugă din ţară.

Trăsătura comună a tuturor întîmplărilor de mai sus e că par neadevărate. Un al doilea element care le uneşte e potenţialul lor umoristic involuntar. Un umor bătînd în negru, sau negru de-a binelea.

La prima lectură a Peripeţiilor bravului soldat Svejk, începeam să rîd numai după ce îmi trecea perplexitatea, acea stare de "Nu se poate!" vecină cu beatitudinea, faţă de care rîsul e nimica toată. (Îi sînt şi azi recunoscător lui Jean Grossu pentru cele vreo două zile de fericire pe care mi le-a dăruit cînd aveam vreo 13 ani, citind traducerea lui din Svejk.)

Perplexitatea pe care mi-o provoacă autorităţile noastre îmi omoară cheful de rîs. Căci semnalul pe care vor să-l dea majoritatea măsurilor enunţate mai devreme ar fi, în esenţa lui, unul pozitiv: "Ordine, umanitarism şi anticorupţie!" Dar amendînd ţigani car