Barzii noştri din jurul anului 1900 aveau un motiv predilect: cel al dezrădăcinării. Fii ai satului, îi cultivau cu osîrdie nostalgia în paralel cu repulsia pentru "cetatea blestemată", în care se sting visele "curate", se destramă idealurile unei lumi patriarhale. Motivul acesta al meleagului rustic părăsit (ce e drept, înteţit, la un moment dat, prin traducerile din Esenin, semnate de Zaharia Stancu şi George Lesnea) a căzut un timp în desuetudine, deoarece atît poeţii noştri de seamă din interbelic, cît şi şaizeciştii "expresionişti" au ajuns la o cosmicizare a crizei afective, la o viziune mai complexă care estompa experienţa comună, stereotipă, a despărţirii individului de toposul originar. El revine în ultimii ani, odată cu "reoccidentalizarea" societăţii româneşti, cu participarea ei la aşa-zisa globalizare. Numai că se produce o mult mai largă deschidere a compasului geografic. Termenii antitetici nu mai sînt cutare sat transilvan şi Bucureştii, rolul metropolei autohtone fiind preluat de cele din Europa de Vest ori din Statele Unite. Centrifugarea e astfel mai dramatică. Un exponent caracteristic al acestui filon regăsit şi recondiţionat este Gellu Dorian, ca autor al volumului Un poet la New-York, fruct al mai multor vizite făcute în oraşul american între 1998 şi 2002. Conspectînd acest jurnal liric, putem schiţa implicit o diagramă a mentalităţii poeţilor noştri care călătoresc în Occident, tot mai numeroşi, şi care, în pofida normalelor diferenţieri dintre ei, au îndeobşte în comun trăsăturile asemănătoare ale impactului dintre două lumi, dacă nu adverse, cel puţin radical deosebite. Cu toată afectarea (frecventă) a dezabuzării, a posturii "consumate", blazate ce estetizează din vîrful condeiului (uneori nestrăină de snobism), turismul lor posedă un declic emoţional, al surprizei ce nu poate fi întrutotul mascată. Complexul Dinicu Golescu persistă în