Elogiul nebuniei

Romanele Străinul şi Setea sunt compuse "ca la carte", după toate regulile artei narative tradiţionale. Deviza autorului este sobrietate şi eleganţă. Personajele constituie o galerie de personaje, organizată în stil clasic, cu prim-plan şi fundal, cu raporturi de natură antagonică sau complementară între caractere, cu o serie întreagă de alte manifestări ale simţului simetriei. Multiplele planuri epice se întretaie în aceeaşi manieră arhitectonică, exprimând gustul tânărului Titus Popovici pentru construcţia epică de mare anvergură şi riguros structurată. Această linie impecabilă a romanelor este răspunzătoare însă şi de sunetul lor de bronz gol. Autorul are deocamdată o concepţie demodată despre stilul monumental. între vulturul cu toate penele atent sculptate, pe care îl ironiza Brâncuşi, şi coloana infinitului, el preferă vulturul. Edificiilor lui narative le lipseşte fiorul metafizic. Romanele Străinul şi Setea nu spun decât atât cât spun.

Moartea lui Ipu (1970) este cu totul altceva. în afară de faptul că ocupă un număr restrâns de pagini (112) şi are un statut declarat de "povestire" (ceea ce înseamnă o dezicere a autorului de opţiunea sa pentru monumentalitatea tradiţională), spune mai mult decât spune. Po-vestirea este într-adevăr o povestire (foarte bine scrisă), dar şi o parabolă.

Din perspectiva unui copil de 14 ani (în care îl recunoaştem vag pe Titus Popovici însuşi din perioada când, elev fiind, îşi petrecea vacanţele la bunicii din partea mamei, în satul Mişca) este istorisită o întâmplare şocantă petrecută în-tr-un sat ardelenesc la sfârşitul războiului. Un soldat din armata germană, Friedrich, este omorât cu secera, de către o persoană care nu poate fi identificată. Nemţii îi avertizează pe mai-marii localităţii - primarul, notarul, medicul, preotul - că vor fi executaţi dacă în douăzeci şi patru de ore nu î