Un clasic, în manualele (chiar şi în cele alternative?) de literatură română; iată poetul care cultivă - spune Ştefan Borbely în Dicţionarul scriitorilor români - o "resurecţie a baladei" (şi cine nu a citit/ recitat/ memorat Mistreţul cu colţi de argint?) şi o poezie de orientare neoromantică, cerebrală, dominată, cu vorbele poetului, "de modul intelectual al lirei". Cum se vede, Ştefan Aug. Doinaş e autorul unui spaţiu poetic - Hesperia - care, numai prin nume şi invenţie, ar putea fi alăturat celor create de contemporanii săi mai tineri: Mircea Ciobanu, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Dumitru Dinulescu, Ioan Dan Nicolescu, Ştefan Agopian. Dar nu poetul - spune manualul -, ci traducătorul lui Faust, Mallarmé, Gottfried Benn, Paul Valéry; ziceau poetul şi traducătorul într-o confesiune din 1985, amarnică fatalitate, cum se va adeveri: "Angajarea într-un demers generator de valori expresive poate să constituie nu un simplu alibi existenţial, ci chiar o biruinţă a Spiritului asupra pasagerelor demonii ale Istoriei". Despre aceste demonii ale Istoriei va fi vorba în volumul Interiorul unui poem (1990), placa turnantă a poeziei sale, de la Cartea mareelor (1964), Omul cu compasul (1966) şi Seminţia lui Laokoon (1967), pînă la Ipostaze (1968), Alter ego (1970), Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte (1972), Versuri (1972),Versuri (1973), Cai în ploaie (1974), Papirus (1974), Anotimpul discret (1975), Alfabet poetic (1978), Locuiesc într-o inimă (1978), Hesperia (1979), Poeme (1983), Vînătoare cu şoim (1985), Foamea de Unu (1987). Textele cărţii din 1990 sînt mult mai directe, ofensive, ies de sub zodia codului cultural explicit, a "şopîrlei", dezvăluind radicalizarea conştiinţei scriitorului în faţa unei istorii adverse, a unei realităţi în continuă degradare; trei lucruri le rămăseseră poeţilor: "unii să cadă în genunchi tăcînd/ alţii