Nu stiu de ce, in ciuda lehamitei care ma apuca de trei ori pe zi, exista ceva care ma impinge inainte sa scriu, sa scriu, cu dragoste sau cu furie, cu lacomie sau disperare, dintr-un prea plin sau prea gol, din satietate sau foame naprasnica. Nu s-a gasit inca penseta atat de fina incat sa-mi extraga toate scamele de pe creier, asa ca majoritatea imi zgarie in continuare fiinta: la fel ca lumea din jurul meu care, in ciuda faptului ca isi schimba de trei ori pe secol frizura, e la fel de murdara. De mai bine de zece ani scriu neintrerupt si, dincolo de smecheriile care tin de forma, sunt exact in acelasi punct ca la inceput. Nu cred in teoria exorcizarii prin scris si nu ma imbata prea tare ideea potrivit careia cuvantul creeaza real, are masa specifica, genereaza lucru mecanic. Apoi, pana si sexul dezvolta lucru mecanic, so what? Una dintre putinele certitudini pe care ni le ofera e ca putem, cu ajutorul lui, sa ne multiplicam si sa umplem cu copiile noastre planeta. Nu stim daca asta foloseste cu adevarat la ceva, nici nu ne batem capul, e o forta prea puternica si prea oarba ca sa fie pusa vreodata-n discutie: placere, instinct, plictis, vointa ori, pur si simplu, foame de viata. Si, uneori, insa foarte putin, un cheag de credinta. Nu stiu de ce scriu altii. Pentru unii e meserie, pentru altii ambitie, vocatie sau nimereala. Multi ziaristi se pot lauda: "am bagat si am scos oameni din puscarie, am dat pamant si case, am legat si-am dezlegat cununii, cumetrii, m-am tras de curea cu oameni de stat, am stat la masa cu grofii planetei, ma stie lumea." Dar lumea aia moare si ea pe unele drumuri, ca de-aia e lume: fericit cine poate fi gadilat cu atat de putin. Altfel, cand scoatem nasul din musuroaiele noastre de ziaristi si vedem ce inalt e muntele ala pe care-l scobim cu unghia, putem sa ne luam campii linistiti: cat mutam noi de colo colo cativa centimetri cubi de