Cei mai mulţi dintre turiştii comozi, fără prea multă imaginaţie sau pur şi simplu conservatori, vor alege, în continuare, drumul spre Valea Prahovei, via şoseaua Bucureşti-Ploieşti. După obişnuitul sandwich, din goana maşinii, la un Mc Drive, şi tradiţionala oprire la una din benzinăriile Lukoil, Shell sau Agip, primul popas mai serios este la piticii de grădină. Pe la Tîncăbeşti, dl Becu, proprietarul şi creatorul acestora, te informează că un reportaj cu el şi piticii te costă 50 de dolari: deoarece creaturile lui sînt "marcă înregistrată", este primul şi aproape singurul din România care îi produce (cu excepţia unei fine care i-a furat ideea). După pitici, multe mesaje către turiştii potenţiali cumpărători: piscine, căzi, hidromasaje, saune; plante, materiale de construcţii; terenuri de vînzare; coloane de marmură; scaune de plastic, hamace - toate pentru posibilii deţinători ai vreunei confortabile case de vacanţă. Singurul anunţ mai puţin high-life este cel cu "Colectăm fier vechi". Pînă acum, nimic prea spiritual. De aceea, alegem drumul spre Cîmpina, dintr-un motiv uşor de intuit pentru orice fost elev de şcoală tîrît prin excursii: Muzeul Iulia Haşdeu. Primul bastion senzaţionalist şi paranormal în drumul spre teritoriile lui Dracula (căci acestea, dezvăluim acum, constituie capătul itinerariului). Muzeul, se ştie, s-a vrut spiritist: pozele Iuliei sînt peste tot, ba chiar şi ale spiritului ei, precum şi scaune de spiritism şi scrijelituri ale mediumului prin care comunica. Vorba Caietului de impresii, "Am trăit s-o văd şi p-asta" (Ramzi, Ahitectură, Bucureşti) şi "Să scrie ceva şi despre sobe, sînt superbe" (n-am reţinut numele). Dacă templul Iuliei suferea de un exces de imaterialitate, următorul obiectiv, Muzeul cinegetic din Posada, se distinge prin hiperrealism: o ghidă stăpînă pe sine te informează, autorizat, despre animalele corect împăiate: z