* Mircea Cărtărescu, Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002 . Pentru cei mai importanţi prozatori optzecişti, una dintre diferenţele majore faţă de proza anterioară a fost o repoetizare a scrisului, în ambele sensuri, de reelaborare a artei narative şi, cum ar spune Carlos Fuentes, de "regresiune la rădăcinile poetice ale scrisului". La Mircea Nedelciu (cu tehnica sa "Godard"), la Groşan, cel din Caravana cinematografică, la Gheorghe Crăciun din Frumoasa fără corp, la cei trei autori ai Femeii în roşu, la Ştefan Agopian din Tobit sau Tache de catifea, dincolo de procedee şi proceduri tipic postmoderne, există o indeterminare (narativă), o ambiguitate şi o serie de aluzii autosuficiente mai apropiate de limbajul poetic decît de cel al prozei. Din tot ce a însemnat optzecismul pentru literatura română, repoetizarea prozei (asemănătoare într-un fel cu "poeticitatea" boom-ului sud-american din cele mai bune romane ale sale - Un veac de singurătate, Rayuela, Terra Nostra, Paradiso sau Havana unui infante defunct) pare să fie mişcarea cea mai inovatoare şi cea mai actuală. Romanul Orbitor al lui Mircea Cărtărescu - al cărui prim volum a apărut în 1996, iar cel de-al doilea recent - reprezintă, pînă în prezent, tentativa extremă de repoetizare a limbajului prozastic românesc. Dacă vrem să-l citim aşa cum natura sa (ambiguă, mitică - în sensul "mitului personal" al lui Charles Mauron - parodică şi intertextuală) o cere, va trebui să ne suspendăm pentru un timp deprinderile de cititori model, pentru care un spaţiu poate fi descris o dată pentru totdeauna, cronologia are o singură direcţie, iar personajele - fie ele şi Creatorii unor lumi de hîrtie - pot fi "epuizate" prin atribuirea unor identităţi univoce. Corpul continuă Aripa stîngă la nivelul vocilor (instanţelor) narative, dar mai ales în sensul în care fiecare carte (gnoză) continuă (şi conţine) toat