Am descoperit-o tîrziu - ca om recent cum sînt nu o dată - în zilele cînd satul nostru planetar trăia, conform celor mai precise diagnostice, o stare de şoc. Era vremea Mondialului de fotbal, trebuia să fie desemnată ţara care bate cel mai bine cu piciorul într-o minge. Oricît de prudent îmi propusesem să fiu în generalizări (avînd în vedere că sînt şi un om vechi...), nu puteam să nu observ că absolut nici o idee mai înaltă de 2,72 m, cît măsoară o poartă de fotbal, n-ar fi fost capabilă să scoată lumea din ţîţîni şi din case ca acest ideal: să aparţii poporului care bate mingea ca nimeni altul! Milioane de oameni - şi eu printre ei - nu au ştiut, zile întregi, decît să deschidă televizorul şi să încremenească în faţa lui pentru a nu scăpa proiectul unui dribling, al unei fente, al unui şut, mişcările unor bipezi care gîndind cu picioarele făceau indiscutabil politică internaţională, puneau în discuţie economia mondială, puneau în chestiune drepturile popoarelor la demnitate, iar "în abis", fireşte, lumea. Un meteorit trecuse în zilele acelea pe lîngă sătucul nostru, mai aproape ca nici un altul în ultimele milenii, putea să ne facă praf... Aiurea! Lumea nu numai că nu s-a speriat, dar astronomii ei au avut calmul încîntător de a-l compara cu tot ce putea fi mai pe înţelesul omenetului: cu un "stadion de fotbal"! Drăguţ din partea lor. Ne-a durut în cot. Frisonul universal se exercita în cu totul şi cu totul altă direcţie; nu căderea meteoriţilor ne stătea pe cap, ci căderea - rînd pe rînd - a favoriţilor, a valorilor sigure, aproape perene. Un hohot de plîns, mai încăpător decît tăcerea mărilor de sare, s-a ridicat de-a lungul şi de-a latul continentelor şi - de ce nu? - al civilizaţiilor. Mai corect: al unei anumite civilizaţii. Al celei mai bogate şi mai cultivate în general - al celei mai culte fotbalistic, în special, căci există deja o cultură fotbalist