Fundaţia americană Project on ethnic relations, prin biroul său de la Bucureşti al cărui director este profesorul Dan Pavel, a oferit cîtorva ziarişti ocazia să viziteze mai multe comunităţi tradiţionale şi sărace de romi din Muntenia. M-am numărat printre acei jurnalişti, iar mai jos e descrierea a cîte ceva din cele văzute. O lume puţin cunoscută şi aproape imposibil de comentat.
Inelarii şi preşedintele La marginea Alexandriei, pe o uliţă care se numeşte "Potcoava", locuiesc cîteva familii de romi. Inelari - îşi zic ei. Dintr-o bucată de cupru, oricare din ei poate face un inel în mai puţin de cinci minute. Lucrează cu ciocanul, făcînd lipiturile cu o sticlă plină cu motorină din care iese un mic furtunel. Dau foc la gura furtunelului şi suflă apoi în flacără, din toţi bojocii, spre locul în care trebuie lipit metalul. Un aparat de sudură improvizat. Fac şi inele din aur sau argint. Umblă prin tîrguri, bîlciuri şi oboare să le vîndă. Primăria le cere autorizaţie sanitară, ceea ce li se pare absurd. Niciodată nu ştiu dacă, şi pentru cît timp, vor fi lăsaţi să vîndă într-un loc. Lumea nu prea vine pe uliţa lor să comande bijuterii, iar ei trăiesc din ce apucă. În special din alocaţiile pentru copii. Nu-şi mai exersează meseria învăţată din tată în fiu decît din cînd în cînd. În timpul verii, bărbaţii scot mesele în mijlocul uliţei şi joacă pietre (remi). E ocupaţia lor favorită. Alteori, fac cîte o partidă de table sau chiar de şah. Spun că ei nu sînt din branşa aia care fură şi că n-au pretenţia să li se zică romi. Ei îşi zic ţigani, numind aglomerarea lor de case - ţigănie. Ghidul nostru, dacă-i putem spune aşa, Ion Bidia, preşedinte general al Comunităţii Etniei Romilor din România, ne spune că în zonă sînt mai multe năţii: spoitori, ţigani cu fuste lungi, argintari, rudari, cositorari, corbeni, toţi făcînd însă parte dintr-o singură comunitate. Au un
