Pe vremurile de tristă amintire, calcularea consumului de apă al fiecărui cetăţean se făcea simplu: consumul tuturor, plus pierderile împărţit la numărul de băutori de apă/iubitori de duşuri (de cele mai multe ori reci). Acest lucru era mulţumitor pentru toată lumea: compania de apă avea unde să-şi arunce pierderile, iar cetăţenii ştiau că nu vor plăti mai mult decît vecinul, chiar dacă consumă mai mult decît el. A venit apoi compania de apă străină care a cumpărat compania de apă românească. Fireşte, cu intenţia (de neînţeles pentru noi românii, care iubim pierderea, falimentul care va să zică) de a face profit. Ca urmare, compania de apă străină a mărit preţurile - iar cetăţenii s-au uitat pentru prima oară uimiţi în nota de plată, să vadă de unde li se trage aşa o datorie. Acolo au descoperit că problema nu e neapărat în preţul pe metru cub, ci în cantitatea pe care o consumau pentru toaleta zilnică a lor şi, conform cu societatea de apă, a elefantului crescut în balcon. Aşa a început goana după instalaţii de măsurare individuală a consumului. Şi, dincolo de ea, aşa s-a născut o nouă clasă socială: a oamenilor fără apometru. Nu sînt mulţi, însă acolo unde sînt, sînt vedetele cartierului. Televiziunile locale le iau interviuri, primăria caută pentru ei soluţii (după principiul consacrat că toate problemele de acasă se rezolvă după călătorii îndelungate în străinătate), Guvernul se decide să ia măsuri, ba poate chiar ordonanţe, iar organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului expun problema lor în seminarii desfăşurate în hoteluri în care nici nu mai contează cît costă apa, odată ce, oricum Comunitatea Europeană plăteşte. Dar nu v-am spus de unde se trage celebritatea acestor cetăţeni: din nota de plată de la apă, comparabilă cu cazarea timp de o lună în cel mai bun hotel submarin din Bermuda. Şi mai pe şleau: oamenii aceştia plătesc apa pe care au consum